Treceți la conținutul principal

Partea X - Războiul desculților, partea I - Transilvania, un tărâm al discordiei

Războiul desculților, partea I

Aprilie 1773, Transilvania e în fierbere la aflarea veștii că Iosif de Habsburg-Lothringen, viitorul  împărat al Sfântului Imperiu Roman de națiune germană, coregent și fiul Alteței Sale, împărăteasa Maria Tereza, va vizita Transilvania împreună cu o suită de mari nobili. Funcționari, trimiși special, informează autoritățile despre traseul pe care delegația imperială îl va urma, solicitând, totodată, viitorului guvernator al Transilvaniei, baronul Samuel von Brukenthal, un act de informare asupra țării. Augusta persoană a coregentului va intra în țară pe la Muncaci (localitatea în Transcarpatia), va urma un drum sinuos prin Cluj și Năsăud, străbătând satele și orașele, după care va ajunge la Sibiu și Mediaș, iar de acolo mai departe spre Banat și frontiera cu Țara Românească[1].

Prezența acestuia în ținutul Ardealului îi scoate  la drum pe țăranii români asupriți, care i se plâng de numeroasele nedreptăți la care nobilimea îi supune. La Mediaș, protonotarul Michael Conrad de Heydendorf îi aduce la cunoștință împăratului despre ostilitatea dintre românii și sașii din Ațel care și-au pus reciproc foc la case; sașii dorind alungarea românilor din localitate. La fel și la Bratei, unde românii se plâng de dușmănia sașilor care și-au însușit tot pământul și le provoacă mari necazuri[2]. Un alt țăran îi spune despre nenorocirile pe care nobilul maghiar Peter Barceay, acolo de față, le aduce asupra alor săi. Maghiarul a spus către împărat că minte. Iar omul acela prinzându-și barba albă cu mâna a răspuns, că nici aceasta, adică barba cea bătrână, nici persoana cu care vorbește, adică împăratul, nu-l lasă să mintă. De a cărui înțelept răspuns mirându-se împăratul, lesne l-au crezut, și cu câțiva galbeni de aur l-au cinstit[3].

Conrad de Heydendorf menționează în notele sale că împăratul n-a dat nicăieri atenție magnaților și nobililor unguri; în schimb despre națiunea săsească arăta o părere îngăduitoare. A primit de asemenea o avalanșă de plângeri și petiții fiind copleșit de numărul acestora în lunga sa peregrinare prin țară[4].

Viitorul împărat Iosif II rămâne neplăcut surprins de greutatea iobăgiei din Transilvania. Faptul că nobilii dispuneau, după pofta inimii, nu numai de țăranul român dar și de familia acestuia, îl fac să realizeze dimensiunea exploatării și, mai mult de atât, un sentiment de revoltă în sânul populației. Om cu vădite idei luministe, viitorul împărat, pornise un îndrăzneț program reformator, care surprindea conservatorul Consiliul de Stat și o silea pe împărăteasa Maria Tereza să îl mai tempereze. Acesta a realizat, încă din tinerețe, că țăranul era cel mai util; era marele contribuabil al statului și soldatul în caz de nevoie. Pe de altă parte își manifesta vădita aversiune față de nobilimea neproductivă, care nu plătea taxe și care, niciodată, nu participa cu ceva la efortul de război. Largile idei liberale și rațiunea de stat îl fac să lupte împotriva șerbiei, izbindu-se de fiecare dată de împotrivirea nobilimii, în special a celei maghiare[5].

Conform raportului către împărăteasă și Consiliu, Iosif rămâne impresionat de soarta țăranilor: Acești bieți supuși români care sunt, fără îndoială, cei mai vechi și mai numeroși locuitori  din Transilvania, sunt atât de chinuiți și încărcați de nedreptăți de oricine, fie ei unguri sau sași, că soarta lor într-adevăr, dacă o cercetezi, este cu adevărat de plâns și este de mirare că se mai găsesc atâția și că nu au fugit cu toții[6].

Văditele intenții progresiste ale împăratului (fiind coregent, Iosif era numit împărat) nu rămân străine nici nobililor, care se temeau de pierderea privilegiilor prin programul de reformă ce avea să fie introdus după moartea împărătesei, dar nici țăranilor români iobagi care încep să se sumețească împotriva grofilor având o atitudine din ce în ce mai provocatoare. Nobilii maghiari nu numai că ignoră recomandările împăratului, de micșorare a sarcinilor iobăgești, ci sporesc îngrădirea acestora prin suplimentarea zilelor de robotă.

Popularitatea împăratului în rândurile țărănimii crește direct proporțional cu ura pe care nobilimea transilvăneană începe să o poarte acestuia și curții împărătești de la Viena care încerca să le submineze drepturile străvechi. Imediat după vizita împăratului izbucnește un conflict spontan între țărani și comitele Inczedi. Iobagii români atacă și ard castelul contelui care, în fața lor, îl numise pe împăratul de la Viena nebunul românilor. Contele este prins și bătut crunt de țăranii care îl obligă, sub amenințarea cu moartea, să jure, în fața lor, credință împăratului[7].

Nemulțumirile cresc pe măsură ce decretele imperiale, nerespectate de nobilii maghiari, ajung și la urechile iobagilor. Multe din ordonanțele împăratului sunt aflate de țărani, mai mult, sub formă de zvonuri și mult distorsionate. De exemplu se răspândește, rapid, vestea (falsă) că, de la Viena, a venit poruncă mare, către nobili, să se stabilească doar o zi de clacă pe săptămână, în loc de șase, iar celelalte sarcini să fie șterse. Se naște, astfel, convingerea, în rândul românilor, că maghiarii nu respectă porunca împăratului, iar Craiul, la rândul lui, nu știa de acest lucru[8]

Satele încep să fiarbă încă din 1775, în special pe valea Agrișului, unde se întindeau moșiile grofilor Teleki, Banffy, Csaki, cele mai mari familii nobiliare din Transilvania.
Prezența cezarului de la Viena în Transilvania crease adevărate unde seismice în rândurile plebei ardelene. Un val de nesupunere electriza întreaga țară, iobagii începând să refuze slujbele, răstălmăcind ordinele de sus și interpretându-le în favoarea lor. Încrederea că mai presus de stăpânul maghiar este împăratul de la Viena, care le ținea partea, îi face să creadă cu tărie într-o dreptate posibilă și să le dea curaj. 

Moartea împărătesei Maria Tereza, în anul 1780, îl propulsează pe fiul acesteia ca împărat sub numele de Iosif II Habsburg. Noul kaizer german desființează imediat șerbia în Boemia, Moravia și Silezia dar amână o astfel de decizie în Ungaria și Transilvania datorită puternicei opoziții a nobililor maghiari și sași.

Pus în fața unei eventuale subminări a autorității sale, împăratul își anunță, iarăși, vizita în Transilvania la începutul lui aprilie 1783[9]. Este întâmpinat cu frenezie. Mulțimi fără număr exultă la apariția acestuia, garda personală făcând cu greu față țăranilor care veneau din toate comitatele țării pentru a-l vedea și a i se închina celui de care se legaseră toate speranțele lor de mai bine. Trecuseră 10 ani de la prima vizită, timp în care iobagii români îi creaseră un adevărat statut de ocrotitor al celor amărâți, întărind în rândurile lor ideea că împăratul le vrea binele iar nobilimea se opune.

Aflat la Sibiu, împăratul îi scrie, la 4 iunie 1783, contelui Palffy, șeful Cancelariei aulice ungaro-transilvănene, să ia act de desființarea șerbiei în Ungaria și Transilvania și îi trimite, în acest sens, textele de desființare a servituților din celelalte provincii ereditare ale imperiului. Cancelaria nu are posibilitatea să refuze porunca împăratului dar are dreptul de a-i trimite o serie de documente în care îi demonstrează că este imposibilă o astfel de acțiune.

Pus în fața penibilei situații de a nu-i fi luată în seamă recomandarea, de către nobilii transilvăneni și cei din Ungaria, împăratul dă o serie de decrete (Reglementarea Urbarială) prin care interzice categoric o serie de servicii pe care țăranii iobagi le suportau. La 20 aprilie 1784 guvernul comunică comitatelor decretul imperial. 

Transilvania este în pragul răscoalei; nobilii maghiari nu voiau să renunțe la slujbele pe care le cereau iobagilor, iar cei din urmă, în virtutea decretului imperial, nu voiau să le mai îndeplinească. Către Viena începe să curgă un fluviu de plângeri, atât din partea țăranilor dar și din partea nobililor maghiari care îi acuzau că nu vor să-și îndeplinească restul de sarcini (încă erau iobagi). Nobilimea maghiară, care nu voia sub nici o formă să renunțe la munca gratuită a țăranilor și la multele obligații pe care aceștia le aveau către stăpâni, încearcă să pună presiune pe împărat și îi înaintează o versiune proprie a proiectului de reglementare urbarială.

Împăratul nu numai că nu ia în considerare proiectul nobilimi dar la 16 august 1784 dă ordinul de conscripție militară generală pentru trupele de graniță. Cei înrolați nu mai puteau fi obligați la slujbe iobăgești iar casele deveneau ale lor. O mulțime de iobagi se înscriu, ceea ce atrage, din nou, nemulțumirea nobililor. La nici o lună de la decretul imperial de înrolare, toată suflarea bărbătească, în putere, din 81 de sate, era înscrisă pe liste. Altele erau în drum spre Alba Iulia. Amploarea masivă a înrolărilor îi sperie pe nobilii maghiari care se tem că vor rămâne fără forță de muncă. O lună mai târziu guvernatorul Transilvaniei, baronul Samuel von Brukenthal, anulează conscripția.

Acest nou abuz al nobilimii maghiare și săsești, precum și sfidarea clară a ordinului, dat de împărat, este picătura care umple paharul. Aflați la târgul săptămânal de la Brad, din 28 octombrie 1784, mulțimea de țărani, îndârjiți, așteaptă vești de la Nicola Urs, trimisul lor la împărat. Mai mult ca sigur, gândeau ei, împăratul le va da încuviințarea să-i taie pe nobilii maghiari care-i nesocoteau poruncile legate de conscripție.

Urmează capitolul: Războiul desculților, partea II




[1] Densușianu, p.97, Ordinul Guvernului din 11 mai, caietele XXXII, f. 47.
[2] Michael Conrad de Heydendorf Eine Selbstbiographie…1881). Tradus în Cartea de Aur, vol I, pp. 74-84
[3] Samuel Micu, Istoria și lucrurile și întâmplările românilor, I, Blaj, 1801, p. 498.
[4] Teodor V. Păcățian, Cartea de aur…, vol. I, p. 85.
[5] D. Prodan, Răscoala lui Horea, vol. I, București, 1979, pp. 65-75.
[6] I. Lupaș, Impăratul Iosif II și răscoala țăranilor din Transilvania, București, 1940, p. 8.
[7] Afirmarea românească în Someş, Cluj, 1937, p.40.
[8] D. Prodan, op. cit., p. 72.
[9] Vizita în Transilvania a împăratului Iosif II era legată, în special, de planul țarinei Rusiei, Ecaterina II (1762-1796) de a crea un regat al Daciei între cele trei imperii, Rusia, Austria, Turcia. 

Postări populare de pe acest blog

Obiceiuri si credinte in Muntenia - Arges si Muscel.

Datini în Argeş şi Muşcel.
Acest subcapitol se va axa pe obiceiurile şi credinţele din Argeş şi Muşcel şi reprezintă un punct real de acroşaj al societăţii contemporane faţă de cea medievală din care a evoluat. Astfel, vom aborda o problematică legată de istoriografia românească, fără a reda, însă, obiceiuri şi credinţe în versuri sau proză, ci vom încerca menţinerea acestui capitol pe linia întregii lucrări. Nu ne vom limita, însă, doar la interpretarea documentelor autohtone scrise, ci şi la  aceea a documentelor netipărite, la mărturiile orale transmise, peste veacuri, de micile comunităţi, punându-le alături de menţionările călătorilor străini. Aceste elemente pot defini şi scoate din trecutul istoriei noastre, într-o lumină nouă, adevărata poveste a străbunilor noştri, aşa cum au fost ei văzuţi, în timpurile lor. De asemenea, ceea ce dorim, în acest capitol, constă în faptul că aspectele luate în discuţie nu au fost în mijlocul comunităţilor argeşene şi muşcelene doar simple apariţ…

Contextul istoric și iluminismul în țările române.

2. Contextul istoric și iluminismul în țările române. Veacul al XIX-lea a reprezentat pentru teritoriul locuit de români o perioadă de încercări aprige în ceea ce privește lupta pentru păstrarea ființei naționale. Moldova și Țara Românească se găsesc în momentele cele mai grele ale existenței lor fiind în pericol, mai mult ca niciodată, de a dispărea de pe scena istoriei, fără să mai vorbim de Transilvania, aflată deja în componența Imperiului Austriac și, din 1866, a Imperiului austro-ungar. Imperiul țarist se afla în plină expansiune, țintind anexarea țărilor române în timp ce imperiul otoman se afla într-un declin accentuat, forțând rămânerea în spațiul său de influență a Moldovei și Munteniei, principalele finanțatoarea a mașinii de război otomane. 

Începând, deja, cu veacul al XVIII-lea mari părți din cele două țări românești trec în componența Austriei și Rusiei și Turciei, acest avânt expansionist culminând în anul 1812 cu anexarea a jumătate din Moldova de către țariști[1]

Partea V. Preludiul Urgiei. TRANSILVANIA, UN TARAM AL DISCORDIEI

Partea V.  Preludiul Urgiei,
Anul 7020 de la zidirea lumii, adică 1512 de la Cristos, pe tronul imperiului otoman îsi face aparitia un sultan pe care istoria Turciei si-l va aminti ca cel necrutator. Numele lui este Selim I (1512-1520). Acesta a fost primul sultan care a planuit, concret, o expeditie militară spre Europa occidentala si, asa cum era de asteptat, primul pas spre inima batranului continent era Ungaria. Selim, om pragmatic, fără scrupule, realizeaza că drumul său spre Europa era acum deschis de anarhia în care căzuse regatul maghiar după moartea regelui Matei Corvin (1458-1490). 
Moartea gloriosului rege maghiar, de origine română, avea să dea startul unei explozii de violentă, patimi si ambitii nemăsurate în rândul oligarhilor maghiari care îsi doreau cu orice pret însusirea puterii regelui. Toate acestea au fost posibile si datorită intereselor avute de printii germani si de Regatul Polonez, care se văzuseră dominati, ani de-a rândul, de marea personalitate a lui Matei C…