joi, 8 decembrie 2016

Partea a VIII-a. Fantasmele magnaților; Transilvania - un tărâm al discordiei

Partea a VIII-a. Fantasmele Magnaților.


Națiunea maghiară, de astăzi, susține, cu mândrie, că Ungaria a apărat, cu sânge, vreme de 3 secole, porțile Europei de invazia islamului, în timp ce, nerecunoscătoarele state vest-europene huzureau fără să miște un deget.

Judecând pragmatic lucrurile, pe evenimente istorice, nicidecum pe speculații, se observă, chiar de un profan într-ale istoriei, că Ungaria nu are nici un motiv să se considere o națiune care a apărat Europa de turci. S-a prăbușit, practic, la primul atac otoman.

Agresiva politică revizionistă a Ungariei de la începutul secolului XX, dusă de contele Istvan Bethlen, prim-ministru ungar (n.1874- d.1945), a avut mulți adepți în media internațională. Țări ca Anglia și Germania susținând, vehement, nedreptatea istorică făcută acestui stat prin Pacea de la Trianon, mai ales că, susținea contele, ajuns prim-ministru, Ungaria luptase timp de 3 secole împotriva turcilor și apărase continentul european de islam. 

Cronologic vorbind, cu 3 secole înainte de Mohacs, turcii nici măcar nu erau în Europa, ci se luptau cu bizantinii pentru teritoriile din Anatolia. Primul contact al maghiarilor cu turcii a fost în bătălia de la Nicopole, din anul 1396, de care, oricum, istoricii maghiari fac mare caz.  Ceea ce este foarte puțin știut este că în cadrul uriașei armate creștine, de 60-70 000 de oșteni, mai multe de trei sferturi erau francezi și germani, un alt corp de armată era polonez iar câteva mii erau detașamente bulgare, sârbești, românești, maghiare, genoveze și venețiene. Deci implicarea regatului maghiar în această bătălie, cu urmări catastrofale pentru creștini, a fost neînsemnat. Marea bătălia a consfințit căderea țaratelor bulgare sub dominație otomană dar nu a avut absolut nici un efect asupra regatului ungar.

Anul 1428 marchează prima apariție a turcilor pe teritoriul maghiar, mai exact pe pământul Serbiei de astăzi, perioadă când au loc și primele conflicte, așa că propaganda maghiară, destul de eficientă dealtfel, nu este decât o mare minciună.

Cert este că în a treia decadă a secolului XX, parlamentul englez, în frunte cu magnatul de presă, lordul  Esmond Cecil Harmsworth Rothermere (1898 –1978), susținea pretențiile revizioniste ale martirului popor maghiar împotriva detestaților valahi. Este atât de ușor să judeci și să iei decizii atunci când accepți realitate distorsionată drept un mare adevăr, așa cum au făcut englezii și chiar francezii. Marea minciună a celor 3 secole de luptă asiduă, la porțile Europei, împotriva islamului, a fost unul din momentele care au emoționat auditoriul occidental fie că se numea presă, camera lorzilor, francezi sau germani.

Campania maghiară a fost primită cu atât de multă simpatie de puternicele țări ale vestului european, încât, la un moment dat, nu numai că susțineau cauza ungurească dar se și obligau să repare nedreptatea făcută acestei apărătoare a culturii europene contra turcilor timp de 300 de ani (din discursul lui Stefan Bethlen). În replică la acest aspect, devenit deja periculos, ministrul de externe și viitor președinte al Cehoslovaciei Edvard Benes (1884-1948) inițiază o alianță militară între România, Iugoslavia și Cehoslovacia cu scopul de a se apăra de Ungaria în caz de revendicare în forță a unor teritorii.

Revenind la anul 1428 și socotind, cu indulgență, că ar fi anul în care maghiarii încep luptele cu turcii putem calcula numărul de secole până în anul 1526. În altă ordine de idei, marile conflicte care vor opune coroana maghiară imperiului otoman îi vor avea în prim-plan doar pe cei doi strategi de geniu, de origine românească, Iancu de Hunedoara și pe fiul acestuia, Matei Corvin. Nu intrăm în detaliile morții marelui rege Matei Corvin, la nici 50 de ani, dar conții maghiari au avut un rol hotărâtor în dispariția acestuia.

Un alt aspect demn de luat în seamă este că în toamna anului 1526, uriașa armată otomană se retrage din Ungaria fără să lase forțe de ocupație, marii nobili maghiari nefiind nici acum (în fața dezastrului) capabili să se unească și să-și salveze patria. Aceștia se împart în mai multe tabere care încercau să stăpânească firimiturile lăsate de turci. Partea de nord a Ungariei necucerite era cerută de familia austriacă Habsburg iar cea din sud de voievodul Transilvaniei, Zapolya. Astfel, pe un teritoriu infim apar doi regi (fiecare recunoscut de facțiunea sa nobiliară) care își disputau întâietatea; Ferdinand de Habsburg și Ioan Zapolya.

Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei, era singurul nobil maghiar care mai avea o armată puternică, după dezastrul produs de otomani și încerca, cu disperare, să-și atribuie titlul de rege al Ungariei. Urmat orbește de magnați acesta pornește un război sângeros cu familia Habsburg care anexase bucăți din Ungaria și își dorea regalitatea maghiară pentru ea. Problema este că de-a lungul secolelor de luptă dintre habsburgi și transilvăneni acestora nu le-a trecut prin cap să facă o alianță împotriva turcilor. Practic, după momentul Mohacs, ungurii nu vor mai lupta cu turcii pentru eliberarea teritoriilor. Acest lucru îl vor face doar austriecii.

Turcii au lăsat Transilvaniei autonomia pentru un singur mare motiv. Niciodată acest voievodat nu a fost asociat cu teritoriul maghiar ci cu țările românești. Sute de ani se scurg de la anexarea Ungariei, sute de ani de impasibilitate, sute de ani de frici. Nici măcar o zvâcnire de orgoliu nu are măreața națiune (a se citi magnați). Nicio revoltă, nici cea mai mică tentativă de a-și recâștiga libertatea. Austriecii au fost cei care au eliberat teritoriile maghiare și, tot ei, au fost cei care au eliberat capitala lui Ștefan I cel Sfânt – Buda.  
   
În altă ordine de idei, harta Ungariei Mari (prezentată ca un regat cu granițe străvechi), vehiculată pe toate canalele media, este doar o utopie promovată unor oameni care nu cunosc realitățile istorice. Acea hartă fantasmagorică reprezintă o Ungarie inclusă în imperiul austriac, o posesiune a Casei de Austria, lipsită de suveranitate, nicidecum vreun stat independent. De fapt, acele frontiere, care includ și Transilvania, au fost inventate de maghiari în anul 1867. Iar ca să fiu mai explicit, în anul 1691, împăratul Leopold I (1640 – 1705), decreta prin Diploma Leopoldină subordonarea Transilvaniei (care până atunci fusese principat vasal otomanilor) direct Vienei, devenind, astfel, provincie ereditară a Casei de Austria. Deci care este legătura statului numit Ungaria cu principatul Transilvaniei ?

Cert este că revizioniștii maghiari sunt foarte vocali iar propaganda nedreptății, făcute unui stat maghiar care nu a existat niciodată în acele frontiere, este înghițită pe nemestecate, nu doar de mass-media, dar și de ungurii de rând.

Ca o paranteză, uitați-vă la istoria țărilor românești (mici, amărâte, populate cu desculți și țigani și fără descendenți iluștri). Este plină de conflicte, revolte, mișcări îndrăznețe de eliberare, atacuri la sud de Dunăre, etc. Românii au făcut de toate, bune și rele, dar un singur lucru nu au făcut: nu au stat sub papucul sultanului cu atâta umilință ci s-au împotrivit de câte ori au avut ocazia. 

Nu credeți în falși profeți ai istoriei care bagatelizează luptele românilor, din perioada medievală, dar nici în cei care exultă. Priviți acest lucru cu echilibru și nu uitați că blasfemia este o marfă poleită, ieftină și la îndemână care....se vinde bine.


Urmează capitolul: Habsburgii