luni, 5 decembrie 2016

Partea a VII- a Zapolya, Frangepan, Tomori - Transilvania - un tărâm al discordiei

Partea a VII- a.  Zapolya, Frangepan, Tomori


Anul 1521, aproape 7 ani au trecut de la înfrângerea secuiului sub zidurile Timisoarei iar pe tronul lui Ștefan I cel Sfânt își etala regalitatea Ludovic al II-lea (1516 – 1526) din dinastia Jagellonilor. La fel ca predecesorul său, din aceeași dinastie poloneză, acesta nu reușește să limiteze puterea magnaților, întăriți după aportul pe care îl avuseseră în înfrângerea lui Doja. 

Paradoxal, războiul civil, care pornise ca un tăvălug de foc împotriva marii aristocrații maghiare, slăbise puternic regalitatea și îi întărise, culmea, pe marii nobili transilvăneni. Exponentul acestora nu era altul decât eroul de la Timișoara, Ioan Zapolya, omul de care se va lega, decenii la rând, destinul regatului, sau mai bine spus, ce mai rămăsese din el. Marele nobil maghiar, ceh la origine, era în conflict deschis cu regele, susținând fără menajamente partida marii aristocrații care încerca să-și însușească puterea totală.

Această luptă tăcută, dar de o înverșunare greu de imaginat va antrena aproape toate energia Ungariei, secătuind-o de putere. Nobilii reușesc, prin diferite tertipuri, să blocheze veniturile coroanei lăsând, astfel, visteria fără bani și, implicit, oștenii fără solde. Cel mai grav era faptul că armata de elită maghiară poziționată, în special, pe granița cu imperiul otoman începe să se dezintegreze, lăsând fortărețele cheie ale regatului aproape fără apărare.

Ambițiile lui Zapolya, de a deveni rege, împing regatul în haos, divizându-l și distrăgându-i atenția de la marele pericol ce se ridica de pe malurile Bosforului.
 În anarhia creată sultanul, Soliman Magnificul, atacă și cucerește inexpugnabila cetate a Belgradului, în anul 1521, care de secole bara drumul islamului spre centrul Europei. Cucerirea Belgradului îngrozește lumea creștină care realiza că următorul obstacol în calea ienicerilor era Buda și, apoi, Viena. Austria se întărește temeinic dar dă de înțeles că nu are de gând să intre în conflict. Polonia încheie un tratat de pace cu sultanul, asigurându-l că nu va interveni împotriva acestuia în niciun război. Țările române rămâneau supuse imperiului și nu dădeau semne de revoltă. În tot acest context, de iminent pericol, lupta pentru putere în Ungaria, continua cu furie oarbă, ambele tabere lovindu-se fără milă.

Poziționându-se strategic pe meterezele Belgradului, turcii încep să scruteze granițele sudice ale regatului maghiar. O puternică expediție este trimisă spre Ungaria în anul 1523 fiind oprită de, poate, cel mai lucid om al momentului, episcopul Pal Tomori. Puțin cunoscut, chiar în Ungaria, acest om a reușit să facă ce nu au reușit împreună nobilii maghiari și regele Ungariei, și anume să se opună cu succes,  de unul singur, fiecărui atac otoman cuprins în spațiul temporal 1521 – 1526.

Masiva expediție otomană, din anul 1523, trezește la realitate curtea regală de la Buda care își dă seama că Ungaria este pe marginea prăpastiei – o țară măcinată de conflicte, interese personale și, mai ales, neiubită de populațiile ce o locuiau. Trezit din reverie, regele realizează lipsa de aliați și cere ajutor disperat Europei, așa cum Ungariei îi ceruse, cu mulți ani în urmă, un tânăr Basarab ce dorea, din tot sufletul, alungarea turcilor din Balcani. În afară de Suveranul Pontif care alocă niște bani pentru recrutarea de mercenari, strigătul regelui ungar rămâne fără urmări. Nimeni nu este interesat să sprijine Ungaria și să atragă mânia sultanului.

Astfel, primăvara anului 1526 găsește pe drumul spre Ungaria o imensă armată otomană, de aproximativ 100.000 de oameni (cifră exagerată după unele surse istorice care spun că armata otomană nu avea mai mult de 50-60.000 de oameni), care îl avea în frunte chiar pe marele sultan, Soliman Magnificul. Avangarda turcă atacă fortărețele ungare de graniță dar este respinsă de Pal Tomori. Sosirea grosului armatei spulberă toată apărarea iar Tomori se retrage, hărțuind, necontenit, trupele invadatoare pentru a lăsa cât mai mult timp regelui să-și organizeze oștenii de strânsură.

Ioan Zapolya în fruntea a peste 15.000 de transilvăneni, bine pregătiți îl asigură pe rege de susținerea sa. Banul croat Fragepan, împreună cu 5000 de redutabili luptători croați asigură, la rândul lui, regalitatea de sprijinul său.
Armata turcă continuă înaintarea cucerind, cu greu, Petrovadinul apărat epopeic de 1000 de oameni, revărsându-se în sudul Ungariei, văduvit, de acum, de orice fortăreață. Tomori încearcă, iarăși, să oprească avântul implacabil al ienicerilor, atacând cu ferocitate grosul oștirii otomane în localitatea Eszek. Locul mlăștinos i-a permis episcopului războinic și celor câteva mii de călăreți pe care îi conducea să creeze haos în armata turcă și să întârzie înaintarea.

Pe 29 august 1526 cele 2 armate se întâlnesc la Mohacs. Ziua marii înfruntări venise. Armata dezorganizată a regelui este spulberată de turci în nici 2 ore. La căderea serii deja totul se terminase. Floarea nobilimii maghiare, fidele regelui, căzuse pe câmpul de luptă. Zeci de mi de maghiari pier în bătălie, nețărmuriți în credința lor față rege; alături de ei multe din neamurile din regat. Tomori  împreună cu vajnicii săi cavaleri își găsesc moartea glorioasă pe câmpul de luptă. Regele încearcă să scape cu fuga dar își găsește sfârșitul. Manualele de istorie ne spun că s-a înecat în râul Celle dar, se pare, că Gheorghe Zapolya (fratele lui Ioan Zapolya) prezent la Mohacs, ar fi adevăratul asasin al regelui.

  Coincidență sau nu, armata transilvăneană de 15 000 de mercenari, condusă de Ioan Zapolya, nu a mai ajuns la Mohacs,  lăsându-l pe regele Ungariei fără un ajutor care ar fi putut schimba soarta bătăliei și a istoriei. La fel și armata banului croat.
 Acest lucru subliniază un trist adevăr ascuns, națiunii maghiare, de cei aproximativ 350 de conți unguri. De-a lungul timpului marea nobilime nu a luptat niciodată pentru patria lor și doar pentru propriile privilegii iar acest lucru poate fi certificat cu multe aspecte istorice.

Istoricul maghiar Fényes Samu (1863-1937) dă cea mai curată explicație a situației existente, de-a lungul veacurilor, între națiunile Ungariei. “Problema ungurească se prezintă cu totul altfel. Slovacii, sârbii croații, românii au trăit aproape 1000 de ani împreună cu ungurii în Ungaria, dar națiunea maghiară, adică oligarhia, în curs de 1000 ani n-a fost în stare să-i atragă ci numai să-i umple pe toți de ură, așa că toți doreau să scape de ea”.

Discordia națiunilor impusă de marii nobili își spunea cu amărăciune cuvântul. Pe 11 septembrie turcii ajung la Buda pe care o pradă cumplit. Statul feudal maghiar se prăbușește după mai puțin de 5 secole și jumătate de existență. Pe ruinele sângerânde ale Ungariei ia ființă pașalâcul turcesc. O parte, infimă, a regatului rămâne în afara stăpânirii islamice. Spațiu suficient în care continuă să se bată conții maghiari. Transilvania rămâne, la fel ca înainte, voievodat autonom dar închinat sultanului.

 Astfel, o bătălie care a durat mai puțin de 2 ore, va imprima națiunii maghiare un somn, letargic, de peste 300 de ani.

Urmează capitolul: Fantasmele magnaților.