marți, 27 decembrie 2016

Mitologie românească

Spațiul românesc văzut prin mituri, datini și credinţe,

Conform antropogoniei, omul este creația supremă a divinității, dotată cu înțelegerea vieții și a lumii, este spiritul pe care Dumnezeu l-a transferat pământului, țintuindu-l, sufletește, într-un spațiu mitic și sacru: vatra strămoșească. Istoria românilor este înțesată, încă din perioada precreștină, de locuri sacre, spații sfinte, ținuturi mitice etc., dar nimic nu a egalat, de-a lungul vremurilor, noțiunea de moșie străbună sau sfânta vatră a satului. Acești termeni, cu puternice implicații sociale, au făcut diferența între viața și moartea unei națiuni, au determinat mișcări populare ample care au distrus eșafodaje politice minuțioase, au distrus sisteme de valori și non-valori, pe scurt, au creat un microcosmos sufletesc atât de complex încât a fost capabil să lumineze chiar întunericul absolut al opresiunilor. 

Moșia și vatra au reprezentat, în ritualurile magice, individualități mitice distincte dar ele au evoluat, în conștiința rurală, asemenea unui trup care lega, indisolubil, familia de comunitate.
Acestea asigurau, de fapt, elementele necesare supraviețuirii și a traiului comunitar pentru că înainte de căsătoriile bazate pe aspecte financiare au apărut cele bazate pe rațiune și credința că toată suflarea satului, înrudită prin alianțe, de acest fel, se va ridica în apărarea vetrei satului, asemenea unei singure familii. Astfel, au apărut și credințele străvechi ale frăției de cruce sau însurătățirea fetelor (suratele).

Un alt aspect important în alegerea vetrei satului era acela legat de curățenia locului. Încă din cele mai vechi timpuri, exista credința (mai există și astăzi în unele sate) că locurile pe care urmau să se ridice casa, biserica, chiar satul, trebuiau să fie pure, libere de divinități malefice sau nespurcate de vreo faptă omenească. Dacă exista convingerea că acel loc este impur, nici o practică magico-religioasă nu ar fi convins un sătean să construiască ceva acolo sau, cel puțin, să-și facă loc de arătură, acesta rămânea, în opinia lui, necurat până la sfârșitul veacurilor. Din acest motiv locul, ales drept moșie și vatră și în care aveau să fie buturugile sfatului bătrânilor și bătătura horei satului, trebuia, încă de la început, sfințit și curățit prin ritualuri, după care era sacralizat, devenind stâlpul cerului, adică legătura cu divinitatea[1].

Astfel, în strânsă corelație spirituală cu vatra satului era vatra casei cu primul foc aprins care, conform credinței, nu trebuia să se stingă niciodată, mocnind, cel puțin, sub formă de tăciuni până la sfârșitul casei[2]. Lângă vatră femeile nășteau și își scăldau pruncii, tot acolo erau descântați membrii familiei; la gura sobei se spuneau povești și tot acolo erau îmbăiați morții înainte de înmormântare. Era locul care ținea familia împreună; în focul din vatră nu se scuipa niciodată și nu se puneau lucruri considerate spurcate. Era spațiul în care viitorul își deschidea ușa misterului prin bobii aruncați, pe plita încinsă, de bătrânele casei, revelând fetelor ursitul.

Cele mai multe aspecte cu caracter magic și religios, prezente în lumea satului, au fost, inițial abordate, din dorința de a da un sens lucrurilor neînțelese, ce pluteau dincolo de puterea de percepție a omului. Astfel, întâmplări obscure, considerate neexplicabile, pierdute în negura timpului, sunt amplificate prin repovestiri succesive; acestea căpătând, de multe ori, valențele unui fapt real. Timpul nu se mai scurge, firesc, într-o singură direcție, ci devine reversibil și favorabil, oferind posibilitatea, bietelor ființe muritoare, de a deveni atemporale. Sacrul însoțește permanent lumea satului, impunând comunităților mecanisme complexe de comportament, atitudine sau gândire.

Sacralitatea unui loc sau a unor obiceiuri se impun în conștiința populară cu o forță direct proporțională cu a credinței individului și a comunității că pot fi în permanent contact cu spiritele bune (ale pământului, văzduhului, apelor) sau, chiar, cu divinitatea supremă care îi pot feri și apăra de cele malefice. Lumea satului își ducea traiul zilnic într-un univers pământesc terorizat de zmei, moroi, spiriduși, iele și entități mitice ostile care puteau face rău dacă erau încălcate normele încetățenite ale sacralizării și putea fi apărată de acestea doar în condițiile respectării cu sfințenie a cutumelor. 

 Obiceiurile și credințele, transferate fiecărei generații, nu numai că se imprimă, de o manieră categorică, în mentalul colectiv dar devin și norme obligatorii de existență, încălcarea voită sau nu, a cutumelor sau murdărirea locurilor, considerate sacre, atrage oprobiul comunității sau, după caz, moartea. Astfel, sacrele legi ale firii  închegate într-o viziune fabuloasă datorită raportului om-divinitate – izvorâte, în fond, din dorința de înțelegere și contemplare a naturii, devin cele mai curate, juste și chibzuite reguli de viețuire în comun, certificând zicerile lui Iordanes despre dacii care trăiesc după legile naturii[3].

Folclorul românesc a reușit să păstreze, chiar după secole de creștinism, numeroase filoane mitice din perioada precreștină[4], îmbogățind sărbătorile religioase, cu obiceiuri și credințe străvechi. Stratificarea miturilor în dogma religioasă creează particularități unice comunităților românești din diferite zone geografice ale Europei. Putem spune că acest sincretism străvechi a împins, ­pe scara timpului, vechile cutume, până în zilele noastre, dând posibilitate etnografilor să le delimiteze și să le intabuleze în registrele istoriei românești.

Ordalia, pedeapsa divină, omniprezentă în satul românesc până, cel puțin, spre sfârșitul secolul al XVIII-lea[5], confirma puternica legătură a țăranului român cu zeitățile mitice, la mai mult de un mileniu de creștinism nord-dunărean. Presupusul vinovat era pedepsit de așa natură încât doar un miracol îl putea salva; era legat în pădure câteva zile sau era aruncat în vâltori; dacă supraviețuia însemna că era nevinovat[6].

Paștele Blajinilor este una din sărbătorile românești străvechi care ține de antropogonia umanității. Aceștia (Blajinii) au fost primii oameni cărora divinitatea le-a încredințat stăpânirea pământului. Erau atât de blânzi și buni, încât stăpânul universului i-a păstrat ca o rezervă a creației[7]. Conform etnografului Romulus Vulcănescu, au fost 4 timpi mitici prin patru spițe umane: căpcăunii, uriașii, oamenii și blajinii sau uricii[8]. Primele două rase s-au sumețit în fața creatorului lor considerându-se, cel puțin, egali cu acesta. Creatorul a dus lupte aprige cu uriașii fiind sprijinit, în război, de oameni iar în repararea stricăciunilor de blajini. Blajinii, numiți și rohmani au reconstruit stâlpii pământului, distruși de conflict, și i-au sprijinit pe spinarea a patru pești care înotau lin în apele cosmosului. Mitologia spune că oamenii se vor răzvrăti, asemenea căpcăunilor și uriașilor, și atunci creatorul suprem îi va distruge și va da pământul blajinilor, așa cum fusese în perioada primordială, dar, până atunci, ei își duc existența, în cumpătare și rugăciuni, la marginea Lumii Neștiute, în Ostroavele Albe ale Apei Sâmbetei, lângă Stâlpii Pământului. Paștele Blajinilor se sărbătorește luni în duminica a II-a după Paști (Duminica Tomii); nu există în calendarul ortodox dar preoții țin slujbe în cimitir pentru morții uitați, neștiuți sau albi.

Cele două sărbători, redate mai sus, arată, de fapt, profunzimea credințelor românești străvechi, acestea comportându-se ca o poartă rămasă deschisă spre trecutul întunecat al istoriei omenești. O lume demult pierdută dar renăscută odată cu creștinismul timpuriu care va prelua multe din elementele mitice integrându-le în dogma creștină. Un aspect interesant, de trainică legătură, între obiceiurile străvechi și cele creștine este troița, element de maxim impact spiritual, tocmai prin faptul că amintea de divinitate și se găsea la aproape orice răspântie de sat sau de drumuri. Numele acestei mici construcții vine de la troica și înseamnă o icoană în trei registre[9]. Conform lui Romulus Vulcănescu, uriașii – a doua spiță omenească creată de divinitate – au încercat să dărâme cerul pentru a ajunge la Cel de Sus, dar acesta a rezistat datorită arborelui vieții care era bine înfipt în pământ, cu trunchiul echilibrat în cele nouă ceruri ( șapte după unele credințe) și cu coroana fixă pentru că pe aceasta apăsa bolta stelară. Avem, așadar, trei lumi: subpământeană, terestră și cerească, reprezentate spiritual prin existența troițelor care-i aminteau omului despre frământările primordiale ale zeităților ancestrale dar și despre prezența, plină de iubire, a lui Isus.

În altă ordine de idei, datinile și credințele românești erau atât de încărcate de sacralitate încât vechile comunități considerau încălcarea sau nereprezentarea lor fidelă, în ritualuri, adevărate păcate capitale. Sărbătorile de iarnă, cu caracter augural, urmau pași atât de riguroși încât gospodarii cereau urătorilor să reia urarea spusă greșit sau, pur și simplu, să alunge din curte ceata de urători, considerând abaterea de la ritual un semn rău. Apocrifele legende rurale sunt, de fapt, elemente de succesiune, de neîntrerupere românească, sunt documente mult mai greu de descifrat, ele aparţinând culturii imateriale. Transmiterea lor cu acurateţe, din generaţie în generaţie, a fost posibilă datorită creaţiilor gândului, a relaţiei comunităţilor cu sacralitatea, dar şi a faptului că nefiind scrise, copierea lor trebuia să se facă întocmai. Această abordare strictă, în ceea ce privește respectarea obiceiurilor poată fi înțeleasă și din unghiul psihologiei sociale sau chiar a sociologiei pentru că datinile românești, se pare, au fost, dacă nu identice, măcar asemănătoare, pe spații geografice vaste. 

Ceea ce se remarcă în desfășurarea unor datini, cu caracter agricol, este modul complex de gândire al comunităților care conștientizau că, pe lângă îmbunarea divinităților, trebuiau să acționeze ca un sistem unitar. Adică, să are să semene și să păzească recoltele; toți membrii în același timp. Mai mult decât atât, în timpul iernii, de colinde, care începeau în Ajunul Crăciunului și se terminau de Bobotează, băieții, fetele și bărbații, în funcție de sărbătoare, pătrundeau în fiecare locuință aflând, astfel, despre starea de sănătate a gospodarilor, în perioada marcată de lipsuri a iernii; cercetările etnografice culegând peste 500 de obiceiuri de iarnă, fără a le lua număra şi pe cele de peste an[10].

 Obiceiul românilor de a-și ajuta semenii în momente grele este remarcată de un american, călător prin Țara Românească în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. „Acești oameni cu inimă curată sunt foarte buni unii cu alții ca, de altfel, toți cei umili, de oriunde. Din timpuri imemoriale a existat în Moldo-Vlahia un obicei de a-i ajuta pe săraci, pe tinerii căsătoriți, pe preoți și orice familie care nu poseda vite. De sărbători, tinerii și codanele, bărbații femeile și copii se adună cu atelajele lor, pentru a lucra pentru cei ce nu pot lucra ei înșiși. Această muncă pioasă se numește clacă. Prin acest mijloc, familia (neajutorată) este sprijinită, chiar dacă ei nu ar fi capabili să are și să semene”[11]. De altfel, americanul, pe numele său, James Oscar Noyes, a lăsat o serie de informații interesante legate de comportamentul românilor în lucrarea Roumania: The Border Land of the Christian and the Turk. Claca, pe care, de altfel, o amintește și călătorul străin în jurnalul său, se practică și astăzi și era, inițial, un mijloc prin care membrii comunității se ajutau reciproc[12].

Un alt aspect, legat de respectarea sau, mai bine spus, de nerespectarea tradițiilor, este reprezentat de colindele statice de pe Valea Topologului din județul Argeș[13]. În mai multe localități din arealul etnografic menționat colindele din casă în casă se reduc doar la o întâlnire a membrilor comunităților la biserică unde colindețele se împart copiilor. Jean – Pierre Deconchy (reputat profesor în psihologie a Universităţii din Paris), în lucrarea Credinţe şi ideologii  demonstrează, cu ajutorul psihologiei sociale, cum sisteme perfectibile stabilite prin reguli clare şi, aici, putem invoca sistemul religios, în speţă, cel ortodox, nu reprezintă aspecte veşnic neschimbătoare, acestea traversând, când situaţia o impune, schimbări dirijate, iniţiative controlate şi, chiar, limitări, mai mult sau mai puţin perceptibile[14]. Astfel, abateri de la normele considerate sacre, pot fi, de multe ori, analizate prin prisma psihologiei sociale.

 Considerăm că alterarea obiceiurilor apare odată cu sistemele de guvernare care impun inechități sociale și implicit sărăcia și foametea. Poate că instinctul de conservare a fost mai puternic decât respectarea unor tradiții împământenite. Apariția colindelor statice fiind o formă de păstrare a energiei, pe timp de iarnă, când alimentele se găseau greu. Modificarea obiceiurilor înrădăcinate în comportamentul oamenilor, în cadrul unei populaţii restrânse, ţine de riscurile sociale, iar afectivul şi eticul, tipice preceptelor creştine, nu mai corespund propriei logici de supravieţuire.

Aspecte esențiale, în înțelegerea obiceiurilor și credințelor străvechi românești, sunt reprezentate de arhitectura țărănească și ecleziastică. Până spre a doua jumătate a secolului XX, mitologia precreștină se găsea cu ușurință impregnată în, aproape, toate elementele de construcție rurală, de la călcăie (temelia casei) până la geana sau ochiul lucarnei, fie că erau simple gospodării sau biserici. Țăranul român, analfabet dar deosebit de creativ și inteligent, a știut, dintotdeauna, să trăiască în comuniune cu natura respectând norme stabilite în vremuri imemoriale. Dovadă că legile firii și ale naturii erau respectate, cu strictețe, de lumea satului o dă Johann Friedel (1752 – 1759) , scriitor și fost militar în armata austriacă. Acesta vorbeşte de români ca despre nişte fiinţe desprinse dintr-un spaţiu de poveste, în care moravurile, modestia, cumpătarea sunt descrise ca pe trăsături de mult pierdute la alte popoare şi regăsite la români: „Dovadă că această naţiune se ţine de acelea care trăiesc departe de civilizaţie este neştiinţa lor completă asupra a tot ce nu priveşte nemijlocit conservarea vieţii. Religie, viitor, suflet, Dumnezeu, virtute sunt numai cuvinte goale  pentru ei, pe care nu le înţeleg. I-aş compătimi dacă li s-ar trimite misionari pentru a-i învăţa despre aceste puncte. Mulţumirea, nevinovăţia moravurilor ar fi alungate repede din cercul acestor puţin fericiţi, la care nu şi-a găsit încă drum otrava bonzilor”[15]. În același context Johann Friedel spune despre priceperea locuitorilor de la sate care își pot construi orice, fără să aibă nevoie de orășeni.

 Construcția locuințelor, în cheie simbolică, a reprezentat un tezaur de o valoare inestimabilă pentru cei ce s-au aplecat asupra folclorului românesc. Toate aceste documente nescrise ale istoriei noastre, aflate pe porți sub formă de simboluri ornamentale mitice (soare, luna, plante, siluete umane), pe acoperișurile caselor (păsări stilizate) sau pe diferite piese de construcție (dinți de lup, simboluri florale, linii etc.), pot, împreună, creiona viața spirituală dusă de comunitățile românești cu sute sau chiar mii de ani în urmă.

Un alt element, esențial, care contribuie la elucidarea unor aspecte mai puțin cunoscute, din istoria și cultura noastră, privit chiar sub aspect științific, este portul popular românesc. Istoricul, Nicolae Iorga, a folosit acest segment al etnografiei românești, ca argument solid al continuității daco-romane în spațiul dintre Carpați, Dunăre și mare, prin găsirea similitudinilor dintre piesele de vestimentație de pe Columna lui Traian și îmbrăcămintea țăranilor români[16]. Plecând de la confecționare și până la ornamentație, costumul popular poate fi încadrat în categoria documentelor nescrise ale istoriei, acesta oferind informații despre areale etnografice, prin ornamentațiile regionale, influențe și credințe. Astfel, unele obiceiuri și datini reușesc să stimuleze, de o manieră hotărâtoare creativitatea,  prin adăugarea de noi câmpuri ornamentale pe cămășile tradiționale. O datină împământenită, în satul românesc, până spre prima jumătate a secolului XX, era ca fetele să-și coasă cămășile de sărbătoare în mare taină. Apariția fetelor, îmbrăcate în propriile creații, la festivitățile religioase și nu numai, defineau prin originalitatea decorului, măiestria artistică de pe costum, personalitatea și, nu în ultimul rând, mesajul că vor fi bune gospodine[17]. Un exemplu concludent în ceea ce privește frumusețea unică a portul popular este costumul tradițional din Argeș și Muscel; acesta fiind purtat cu mândrie de reginele României. Unicitatea portului tradițional, din arealul etnografic menționat, este dat de faptul că orașele Câmpulung și Curtea de Argeș au fost reședințe voievodale iar țăranii au început să copieze, pe cămășile lor, de cele mai multe ori cu fir de aur și argint, bogata ornamentație, de stil bizantin, care se găsea pe hlamidele domnitorilor. Acest lucru certifică, dacă mai era cazul, spusele lui Mircea Eliade că „nu putem să măsurăm cultura în azi şi mâine; cultura se măsoară cu decadele sau cu veacurile”[18].

Trecând acest popor prin filtrul miturilor, credințelor ancestrale, al istoriei, al portului popular sau al arhetipurilor arhitecturale, realizezi, de fapt complexitatea și rafinamentul unei națiuni, de prea multe ori agresată de-a lungul istoriei sale, capabile să inoveze și să creeze valoare. Nu am putea concepe un asemenea studiu luând calcul doar datinile și obiceiurile populare; opera cultă fiind de asemenea, o marcă a acestui neam. Se poate spune că românitatea nord-dunăreană nu a beneficiat de prezența școlilor; plebea, boierimea și clerul formând pături sociale cvasi-analfabete până spre sfârșitul secolului al XVII-lea, când încep să apară primele școli superioare[19]. Apariția primelor universități europene au precedat chiar formarea statelor feudale românești, universitățile din Bologna (1088), Oxford ( 1096) luând ființă cu mult înainte de anul 1330, an considerat, după bătălia de la Posada, al fondării statului feudal Țara Românească. În ciuda acestui lucru în opera cultă românească apare în secolul al XVI-lea o lucrare aproape vizionară care contrazice curentul european dominat de Biserică:  Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. În context științific putem afirma că aceasta este cea dintâi operă cunoscută din istoria culturii româneşti, care conţine o lecţie de patriotism şi constituie o vie mărturie de început de filosofie pedagogică. Este considerată o lucrare redactată în spiritul Renaşterii, aşa cum puţine se pot număra, în întreaga cultură pedagogică universală. Lucru extraordinar este că această operă vine cu ideea de popor şi ţară, în timp ce creştinismul european refulase aceste idei, aşezând, în locul lor, noţiunea de umanitate, de lume. A trebuit să vină Renaşterea, pentru ca ideile de popor şi patrie să-şi reia locul. Învățăturile  eruditului domnitor al Munteniei, chiar dacă preponderent religioasă, reprezintă o lucrare atât de complexă din punct de vedere filosofic și spiritual încât vine să contrazică chiar ideile lui Imanuel Kant care susținea că știința și credința sunt domenii care se anihilează reciproc[20]. Astfel, în lucrarea sa, Neagoe Basarab vede omul ca pe creație a lui Dumnezeu dar, în același timp, ca pe o putere emitentă căruia lumea îi aparține în totalitate; acordându-i statul de dumnezeu al lumii lui[21]

Este interesant de observat cum obiceiurile străvechi, te pot duce în trecut, trecând de la simplitatea vieții rurale  la aspecte complexe de psihologie socială, filosofie de viaţă, concepte de supravieţuire şi, nu în ultimul rând, la perceperea divinităţilor păgâne, în corelaţie cu creştinismul.
Putem afirma, după cercetarea etnografică de teren, a arhivelor sau parcurgerea bibliografiei de specialitate, că tot ce s-a scris despre mituri, credințe sau datini românești nu reprezintă , altceva, decât o mică insulă, pierdută în oceanul nemărginit și neexplorat al folclorului românesc.






[1] Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Editura Academiei Române, București, 1985, pp. 16-18.
[2] Ibidem, p.18
[3] Ibidem, p. 279.
[4] Ibidem, p. 46.
[5] Ion Răuțescu, Câmpulung-MuscelMonografie Istorică, Câmpulung, 1943, p.353.
[6] Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Editura Academiei Române, București, 1985, p. 222.
[7] Ibidem, p. 260
[8] Ibidem.
[9] Cristian Bădiliță, Teme, personaje, sărbători creștine și tradiționale românești, Ed. Vremea, București, 2014, p. 156.
[10] Dumitru Pop, Obiceiuri agrare în tradiţia populară românească, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1989, p. 151.
[11]  *** Călători străini despre Țările Române, Serie nouă, vol. VI (1852 – 1856), Editura Academiei Române, București, p. 209.
[12] Paul H. Stahl, Meșterii ţărani români și creațiile lor de artă, Editura Enciclopedică Română, București, 1969, p. 26
[13] Tița Nicolescu Ion, Argeșul văzut de călători străini și prin documente autohtone (în manuscris), pp. 147-150.
[14] Jean – Pierre Deconchy, Credinţe şi ideologii, Editura Polirom, Bucureşti, 2010, p. 63 – 75.
[15] *** Călători străini despre ţările române,  vol. X, partea I, Editura Academiei Române, București, p. 35.
[16] Nicolae Iorga, Portul popular românesc, Editura Neamul Românesc, Vălenii de Munte, 1912, p.32.
[17] Ion Vlăduțiu, Etnografia românească, Editura Științifică, București, 1973, pp. 359-360.
[18] Mircea Eliade, Profetism românesc, România în eternitate, vol. II, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990. p. 25.
[19] În anul 1694, Constantin Brâncoveanu înființează Academia Domnească, cu predare în limba greacă.
[20] Imanuel Kant, Critica facultății de judecare, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981, 371
[21] ***Rațiune și credință, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983, pp. 401-402.