Treceți la conținutul principal

Contextul istoric și iluminismul în țările române.

  1. 2. Contextul istoric și iluminismul în țările române.
Veacul al XIX-lea a reprezentat pentru teritoriul locuit de români o perioadă de încercări aprige în ceea ce privește lupta pentru păstrarea ființei naționale. Moldova și Țara Românească se găsesc în momentele cele mai grele ale existenței lor fiind în pericol, mai mult ca niciodată, de a dispărea de pe scena istoriei, fără să mai vorbim de Transilvania, aflată deja în componența Imperiului Austriac și, din 1866, a Imperiului austro-ungar.
Imperiul țarist se afla în plină expansiune, țintind anexarea țărilor române în timp ce imperiul otoman se afla într-un declin accentuat, forțând rămânerea în spațiul său de influență a Moldovei și Munteniei, principalele finanțatoarea a mașinii de război otomane. 

Începând, deja, cu veacul al XVIII-lea mari părți din cele două țări românești trec în componența Austriei și Rusiei și Turciei, acest avânt expansionist culminând în anul 1812 cu anexarea a jumătate din Moldova de către țariști[1]. Prinse în vâltoarea războaielor ruso-turce și amenințate continuu cu dezintegrarea statală ia ființă în cele două principate un puternic curent unionist care urmărea, pe lângă îndepărtarea regimului fanariot, o breșă în zidul impenetrabil al marilor imperii vecine în care să sădească sămânța unei națiuni unite, atât la Iași cât și la București. Ideile Iluminismului, care începuseră să măture Europa încă din secolul al XVIII-lea, încep să prindă contur chiar și în rândurile marilor familii boierești conservatoare care aveau de suferit de pe urma dominației străine[2], în speță turcești. 

Începutul secolului al XIX-lea prinde teritoriul românesc, pe lângă grava prezență a trupelor străine, într-o stare de lentă evoluție economică datorată păstrării învechitelor structuri de conducere care nu aveau nici un interes de promovare a noului. Situația primelor trei decenii ale acestui veac semănând foarte mult cu sfârșitul celui de-al XVIII-lea în ceea ce privește aspectul cultural sau economic[3], situație favorizată, așa cum spuneam, de perpetuarea sistemelor de tip feudal. 

Primul deceniu al secolului al XIX-lea este marcat de conflictele ruso-turce și de prezența trupelor străine pe pământ românesc, cu toată suita de samavolnicii și rechiziții pentru întreținerea armatelor invadatoare. Iarna anului 1801 se remarcă prin jafurile pe care trupele otomane le fac în dreapta Oltului, arzând și jefuind mai multe târguri[4] pentru ca șase ani mai târziu, în anul 1807, conflictele dintre turci și ruși să izbucnească cu îndârjire[5]. Temporarul armistițiu dintre cele două imperii va da un scurt moment de liniște populației pentru ca în 1809 războiul să reînceapă și să se finalizeze cu sfâșierea Moldovei de către ruși prin tratatul de pace de la București din anul 1812. În ciuda acestei perioade de agresiune și rapturi teritoriale, noțiunea de românism începe să cucerească teren, mai multe piese de teatru punându-se în scenă în limba română la Brașov (1815) și Iași (1816). Al doilea deceniu găsește Țara Românească într-o stare de surescitare apărută pe fondul nemulțumirilor legate de opresiunea fanariotă și de sărăcia pe care prezența armatelor străine o provocau. 

Moartea, la București, a domnitorului Alexandru Șuțu (1821) coincide cu mișcarea revoluționară condusă de Tudor Vladimirescu care, prin mesaj, direcție ideologică și consecințe, va face, simbolic, trecerea de la perioada feudală la cea modernă. Acest act istoric a fost unul din momentele cheie al istoriei noastre pentru că, cel puțin teoretic, pregătește țările române pentru eliberarea de sub dominația otomană. Ampla mișcare militară condusă de Domnul Tudor, nu trebuie văzută ca un aspect izolat, acesta fiind, de fapt, un eveniment firesc, în contextul în care o mare parte a boierimi, animată de Epoca Luminilor, susținuse încă de la început această revoltă[6]. Un alt element definitoriu, a fost afirmarea Rusiei pe scena politică europeană și, care, submina continuu[7] autoritatea sultanului în cele două principate românești. Instaurarea domniilor pământene, imediat după Revoluția lui Tudor, favorizează accentuarea unor mai vechi curente reformiste[8], așa cum a fost Constituția Cărvunarilor a lui Ioniță Tăutul apărută în anul 1822 în Moldova. Încep să se contureze, de o manieră explicită, tendințele emancipării culturale, având ca promotori oameni pentru care ideea de națiune românească devine o adevărată miză cognitivă. În 1825 vede lumina tiparului, la Buda, Lexiconul românesc, primul dicționar explicativ-etimologic al limbii române, având ca autori pe Petru Maior și Samuel Micu. În 1826, marele cărturar Dinicu Golescu (Constantin Radovici din Golești) scrie primul jurnal românesc de călătorie. În același an va înființa, pe propria cheltuială, o școală publică, cu învățământ gratuit, în limba română, pe moșia sa de la Golești, județul Muscel (astăzi județul Argeș). Exemplul dat de marele cărturar se va materializa prin acțiuni intense de înființare a școlilor sătești[9]

Instaurarea administrației ruse, în urma războiului ruso-turc, izbucnit în anul 1828, va târî țările române în coșmarul imperialismului rus. Paradoxul păcii de la Adrianopol, (septembrie 1829), care va încheia ostilitățile și va marca începutul dominației țariste, este că aduce principatelor o largă deschidere europeană prin dezvoltarea raporturile de tip capitalist și, cel mai important, îngrădește vizibil intervenția discreționară a Înaltei Porți. Prima consecință a acestui tratat este instalarea generalului rus Pavel Kiseleff ca președinte al divanurilor din Muntenia și Moldova pentru ca doi ani mai târziu, conform înțelegerii de la Adrianopol, fostele raiale otomane Giurgiu, Turnu și Brăila să intre în componența Țării Românești. Trebuie menționat că toate aceste libertăți aduse de armata rusă nu erau altceva decât pierderea oricărei puteri românești de decizie. Atât moldovenii cât și muntenii fiind la bunul plac al administrației nou înființate care gestiona cele două țări precum teritoriile cucerite, în numele unei false idei de eliberare a popoarelor creștine de sub jugul otoman. 

Anii 1830 și 1831 aduc în Valahia, respectiv Moldova Regulamentul Organic, o adevărată constituție care îmbina, de o manieră proprie, întărirea vechilor relații feudale dar și modernizarea societății prin înființarea de instituții capabile să imprime acestora un curs pozitiv. Dreptul de navigație pe Dunăre și mare, sub pavilion național, este recunoscut celor două țări românești, de către turci, abia în anul 1831, respectiv 1837, acest aspect reprezentând un considerabil pas înainte în dezvoltarea economică a viitorului stat românesc. Este evident că veacul al XIX-lea trezește noi sentimente și direcții care încep să fisureze vechile forme de organizare și să conteste, vehement, dreptul inalienabil al marilor imperii de a conduce destinele altor popoare. Naționalismul european contaminează țările române și începe să se întindă asemenea rețele  complexe, greu de stăpânit și controlat de forțele de ocupație[10]. O seamă de publicații, scrieri, expoziții și instituții apărute în această perioadă încep să contureze ideile revoluționare pașoptiste.  
   
Începutul anul 1848 reprezintă o perioadă în care ideile liberale, de influență franceză[11], pătrund de o manieră profundă în aproape toate straturile societății. În martie, la Paris, are loc o întâlnire a revoluționarilor români, prezidată de Nicolae Bălcescu, care, în baza unui program burghezo-democratic, hotărăsc începerea revoltei în Moldova și Țara Românească. Un alt eveniment de o crucială importanță în evoluția ulterioară a revoluției în Transilvania este declarația nobilimii maghiare din 9 martie care cerea alipirea Transilvaniei la regatul ungar[12]

În Țara Românească, revoluția trebuia să înceapă la 10 iunie dar agitația datorată tentativei de asasinat asupra domnitorului Gheorghe Bibescu face să fie amânată[13]. Revoluția care a împrumutat numele anului în care a început (pașoptistă) a fost de natură să aducă în actualitate și în mod oficial unirea celor două țări românești[14]. Evenimentul scoate în primul plan al politicii autohtone oameni cu un dezvoltat simț al onoarei, dedicați cauzei țării lor și care vor juca un rol important în unirea de la 1859. Aceștia au fost frații Golești (Alexandru, Nicolae, Radu, Ștefan), vărul acestora Alexandru G. Golescu (Negru), Ion Eliade Rădulescu, Ion Ionescu, Dimitrie Brătianu ș.a. Însușirea ideii de națiune românească, într-un singur stat, începe să provoace în Transilvania tulburări ample și să ducă la tensiuni majore între revoluționarii români și maghiarii care susțineau alipirea Transilvaniei la Ungaria.  

Înăbușirea revoluției și reinstaurarea Regulamentului Organic nu au fost de natură să stingă flacăra ideilor inovatoare, a năzuințelor de unire și, cel mai important, a noului val naționalist care începea să cuprindă straturile sociale.
 Spirtul patriotic inoculat de pașoptiști își face simțită prezența în picturi și lucrări istorice. Astfel, apare în 1852 opera lui Theodor Aman Cea din urmă  noapte a lui Mihai Viteazul iar revoluționarul Al. Papiu Ilarian scrie Istoria Românilor din Dacia Superioară.
Economia de tip capitalist începe să-și facă simțită prezența pe un teritoriu eminamente agrar. Moara lui Assan din București, înființată în 1853, a fost prima care funcționa pe principiul mașinii cu aburi iar Timișoara este legată de Viena printr-un telegraf electric[15]. Este evident că țările române erau străbătute de curentului european revoluționar-iluminist iar drumul lor spre modernitate, unire și autodeterminare plecase pe un făgaș implacabil[16].

 Înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii (1853-1856) coroborată cu unele conjuncturi europene favorabile au fost ocaziile de care politicienii români au profitat pentru a înfăptui Mica Unire din anul 1859. La 5 ianuarie, Alexandru Ioan Cuza este ales domn al Moldovei la Iași iar la 24 ianuarie la București, astfel, ia ființă pe harta continentului un nou stat: Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești.  Perioada imediat următoare unirii este una a emiterii de legi prin care vechile țări ale Moldovei și Munteniei se contopesc într-un stat centralizat cu numele de România având capitala la București.




[1] Tratatul de pace de la București din 1812 dintre Imperiul rus și Imperiul otoman.
[2] Vlad Georgescu, Ideile Politice și Iluminismul în Principatele Române, 1750-1831, Ed. Academiei Române, București, 1972, p. 20.
[3] Ibidem.
[4] Constantin C. Giurescu, Istoria României în date, Ed. Enciclopedică Română, București, 1971, p. 162.
[5] Ibidem, p. 164.
[6] Vlad Georgescu, op. cit, p. 30.
[7] Rușii îi umilesc, efectiv, pe otomani prin tratatul de pace de la Kuciuc-Kainargi (21 iulie, 1774), prin anexarea mai multor teritorii, inclusiv hanatul Crimeei. Începând cu acest moment, Imperiul țarist va submina autoritatea otomană în Moldova și Țara Românească.
[8] Vlad Georgescu, Mémoires et projets de réforme dans les Principautés Roumaines, 1769-1830, București, 1972.
[9] Constantin Giurescu, op.cit., p. 171.
[10] În luna februarie a anului 1834 are loc la Cluj o revoltă studențească împotriva stăpânirii austriece. (Dinu C. Giurescu, op.cit., p.176. )
[11] În martie 1848 este tipărit manifestul Ce sunt meseriașii ?­ în care este luat ca exemplu pamfletul Ce este starea a treia ? al revoluționarului francez Emmanuel Joseph Sieyés.
[12] Constantin Giurescu, op.cit., p. 184.
[13] A. Oțetea, I. Popescu-Puțuri, I. Nestor, M. Berza, V. Maciu, Istoria Poporului Român, Ed. Științifică, București, 1970, p. 374-375.
[14] Ibidem, p. 377.
[15]   Constantin Giurescu, op.cit., p. 198.
[16] Paul Cornea, Mihai Zamfir, Gândirea românească în epoca pașoptistă, vol I., Editura pentru literatură, București, 1969, p. 477. 

Postări populare de pe acest blog

Obiceiuri si credinte in Muntenia - Arges si Muscel.

Datini în Argeş şi Muşcel.
Acest subcapitol se va axa pe obiceiurile şi credinţele din Argeş şi Muşcel şi reprezintă un punct real de acroşaj al societăţii contemporane faţă de cea medievală din care a evoluat. Astfel, vom aborda o problematică legată de istoriografia românească, fără a reda, însă, obiceiuri şi credinţe în versuri sau proză, ci vom încerca menţinerea acestui capitol pe linia întregii lucrări. Nu ne vom limita, însă, doar la interpretarea documentelor autohtone scrise, ci şi la  aceea a documentelor netipărite, la mărturiile orale transmise, peste veacuri, de micile comunităţi, punându-le alături de menţionările călătorilor străini. Aceste elemente pot defini şi scoate din trecutul istoriei noastre, într-o lumină nouă, adevărata poveste a străbunilor noştri, aşa cum au fost ei văzuţi, în timpurile lor. De asemenea, ceea ce dorim, în acest capitol, constă în faptul că aspectele luate în discuţie nu au fost în mijlocul comunităţilor argeşene şi muşcelene doar simple apariţ…

Partea V. Preludiul Urgiei. TRANSILVANIA, UN TARAM AL DISCORDIEI

Partea V.  Preludiul Urgiei,
Anul 7020 de la zidirea lumii, adică 1512 de la Cristos, pe tronul imperiului otoman îsi face aparitia un sultan pe care istoria Turciei si-l va aminti ca cel necrutator. Numele lui este Selim I (1512-1520). Acesta a fost primul sultan care a planuit, concret, o expeditie militară spre Europa occidentala si, asa cum era de asteptat, primul pas spre inima batranului continent era Ungaria. Selim, om pragmatic, fără scrupule, realizeaza că drumul său spre Europa era acum deschis de anarhia în care căzuse regatul maghiar după moartea regelui Matei Corvin (1458-1490). 
Moartea gloriosului rege maghiar, de origine română, avea să dea startul unei explozii de violentă, patimi si ambitii nemăsurate în rândul oligarhilor maghiari care îsi doreau cu orice pret însusirea puterii regelui. Toate acestea au fost posibile si datorită intereselor avute de printii germani si de Regatul Polonez, care se văzuseră dominati, ani de-a rândul, de marea personalitate a lui Matei C…