joi, 29 decembrie 2016

Contextul istoric și iluminismul în țările române.

  1. 2. Contextul istoric și iluminismul în țările române.
Veacul al XIX-lea a reprezentat pentru teritoriul locuit de români o perioadă de încercări aprige în ceea ce privește lupta pentru păstrarea ființei naționale. Moldova și Țara Românească se găsesc în momentele cele mai grele ale existenței lor fiind în pericol, mai mult ca niciodată, de a dispărea de pe scena istoriei, fără să mai vorbim de Transilvania, aflată deja în componența Imperiului Austriac și, din 1866, a Imperiului austro-ungar.
Imperiul țarist se afla în plină expansiune, țintind anexarea țărilor române în timp ce imperiul otoman se afla într-un declin accentuat, forțând rămânerea în spațiul său de influență a Moldovei și Munteniei, principalele finanțatoarea a mașinii de război otomane. 

Începând, deja, cu veacul al XVIII-lea mari părți din cele două țări românești trec în componența Austriei și Rusiei și Turciei, acest avânt expansionist culminând în anul 1812 cu anexarea a jumătate din Moldova de către țariști[1]. Prinse în vâltoarea războaielor ruso-turce și amenințate continuu cu dezintegrarea statală ia ființă în cele două principate un puternic curent unionist care urmărea, pe lângă îndepărtarea regimului fanariot, o breșă în zidul impenetrabil al marilor imperii vecine în care să sădească sămânța unei națiuni unite, atât la Iași cât și la București. Ideile Iluminismului, care începuseră să măture Europa încă din secolul al XVIII-lea, încep să prindă contur chiar și în rândurile marilor familii boierești conservatoare care aveau de suferit de pe urma dominației străine[2], în speță turcești. 

Începutul secolului al XIX-lea prinde teritoriul românesc, pe lângă grava prezență a trupelor străine, într-o stare de lentă evoluție economică datorată păstrării învechitelor structuri de conducere care nu aveau nici un interes de promovare a noului. Situația primelor trei decenii ale acestui veac semănând foarte mult cu sfârșitul celui de-al XVIII-lea în ceea ce privește aspectul cultural sau economic[3], situație favorizată, așa cum spuneam, de perpetuarea sistemelor de tip feudal. 

Primul deceniu al secolului al XIX-lea este marcat de conflictele ruso-turce și de prezența trupelor străine pe pământ românesc, cu toată suita de samavolnicii și rechiziții pentru întreținerea armatelor invadatoare. Iarna anului 1801 se remarcă prin jafurile pe care trupele otomane le fac în dreapta Oltului, arzând și jefuind mai multe târguri[4] pentru ca șase ani mai târziu, în anul 1807, conflictele dintre turci și ruși să izbucnească cu îndârjire[5]. Temporarul armistițiu dintre cele două imperii va da un scurt moment de liniște populației pentru ca în 1809 războiul să reînceapă și să se finalizeze cu sfâșierea Moldovei de către ruși prin tratatul de pace de la București din anul 1812. În ciuda acestei perioade de agresiune și rapturi teritoriale, noțiunea de românism începe să cucerească teren, mai multe piese de teatru punându-se în scenă în limba română la Brașov (1815) și Iași (1816). Al doilea deceniu găsește Țara Românească într-o stare de surescitare apărută pe fondul nemulțumirilor legate de opresiunea fanariotă și de sărăcia pe care prezența armatelor străine o provocau. 

Moartea, la București, a domnitorului Alexandru Șuțu (1821) coincide cu mișcarea revoluționară condusă de Tudor Vladimirescu care, prin mesaj, direcție ideologică și consecințe, va face, simbolic, trecerea de la perioada feudală la cea modernă. Acest act istoric a fost unul din momentele cheie al istoriei noastre pentru că, cel puțin teoretic, pregătește țările române pentru eliberarea de sub dominația otomană. Ampla mișcare militară condusă de Domnul Tudor, nu trebuie văzută ca un aspect izolat, acesta fiind, de fapt, un eveniment firesc, în contextul în care o mare parte a boierimi, animată de Epoca Luminilor, susținuse încă de la început această revoltă[6]. Un alt element definitoriu, a fost afirmarea Rusiei pe scena politică europeană și, care, submina continuu[7] autoritatea sultanului în cele două principate românești. Instaurarea domniilor pământene, imediat după Revoluția lui Tudor, favorizează accentuarea unor mai vechi curente reformiste[8], așa cum a fost Constituția Cărvunarilor a lui Ioniță Tăutul apărută în anul 1822 în Moldova. Încep să se contureze, de o manieră explicită, tendințele emancipării culturale, având ca promotori oameni pentru care ideea de națiune românească devine o adevărată miză cognitivă. În 1825 vede lumina tiparului, la Buda, Lexiconul românesc, primul dicționar explicativ-etimologic al limbii române, având ca autori pe Petru Maior și Samuel Micu. În 1826, marele cărturar Dinicu Golescu (Constantin Radovici din Golești) scrie primul jurnal românesc de călătorie. În același an va înființa, pe propria cheltuială, o școală publică, cu învățământ gratuit, în limba română, pe moșia sa de la Golești, județul Muscel (astăzi județul Argeș). Exemplul dat de marele cărturar se va materializa prin acțiuni intense de înființare a școlilor sătești[9]

Instaurarea administrației ruse, în urma războiului ruso-turc, izbucnit în anul 1828, va târî țările române în coșmarul imperialismului rus. Paradoxul păcii de la Adrianopol, (septembrie 1829), care va încheia ostilitățile și va marca începutul dominației țariste, este că aduce principatelor o largă deschidere europeană prin dezvoltarea raporturile de tip capitalist și, cel mai important, îngrădește vizibil intervenția discreționară a Înaltei Porți. Prima consecință a acestui tratat este instalarea generalului rus Pavel Kiseleff ca președinte al divanurilor din Muntenia și Moldova pentru ca doi ani mai târziu, conform înțelegerii de la Adrianopol, fostele raiale otomane Giurgiu, Turnu și Brăila să intre în componența Țării Românești. Trebuie menționat că toate aceste libertăți aduse de armata rusă nu erau altceva decât pierderea oricărei puteri românești de decizie. Atât moldovenii cât și muntenii fiind la bunul plac al administrației nou înființate care gestiona cele două țări precum teritoriile cucerite, în numele unei false idei de eliberare a popoarelor creștine de sub jugul otoman. 

Anii 1830 și 1831 aduc în Valahia, respectiv Moldova Regulamentul Organic, o adevărată constituție care îmbina, de o manieră proprie, întărirea vechilor relații feudale dar și modernizarea societății prin înființarea de instituții capabile să imprime acestora un curs pozitiv. Dreptul de navigație pe Dunăre și mare, sub pavilion național, este recunoscut celor două țări românești, de către turci, abia în anul 1831, respectiv 1837, acest aspect reprezentând un considerabil pas înainte în dezvoltarea economică a viitorului stat românesc. Este evident că veacul al XIX-lea trezește noi sentimente și direcții care încep să fisureze vechile forme de organizare și să conteste, vehement, dreptul inalienabil al marilor imperii de a conduce destinele altor popoare. Naționalismul european contaminează țările române și începe să se întindă asemenea rețele  complexe, greu de stăpânit și controlat de forțele de ocupație[10]. O seamă de publicații, scrieri, expoziții și instituții apărute în această perioadă încep să contureze ideile revoluționare pașoptiste.  
   
Începutul anul 1848 reprezintă o perioadă în care ideile liberale, de influență franceză[11], pătrund de o manieră profundă în aproape toate straturile societății. În martie, la Paris, are loc o întâlnire a revoluționarilor români, prezidată de Nicolae Bălcescu, care, în baza unui program burghezo-democratic, hotărăsc începerea revoltei în Moldova și Țara Românească. Un alt eveniment de o crucială importanță în evoluția ulterioară a revoluției în Transilvania este declarația nobilimii maghiare din 9 martie care cerea alipirea Transilvaniei la regatul ungar[12]

În Țara Românească, revoluția trebuia să înceapă la 10 iunie dar agitația datorată tentativei de asasinat asupra domnitorului Gheorghe Bibescu face să fie amânată[13]. Revoluția care a împrumutat numele anului în care a început (pașoptistă) a fost de natură să aducă în actualitate și în mod oficial unirea celor două țări românești[14]. Evenimentul scoate în primul plan al politicii autohtone oameni cu un dezvoltat simț al onoarei, dedicați cauzei țării lor și care vor juca un rol important în unirea de la 1859. Aceștia au fost frații Golești (Alexandru, Nicolae, Radu, Ștefan), vărul acestora Alexandru G. Golescu (Negru), Ion Eliade Rădulescu, Ion Ionescu, Dimitrie Brătianu ș.a. Însușirea ideii de națiune românească, într-un singur stat, începe să provoace în Transilvania tulburări ample și să ducă la tensiuni majore între revoluționarii români și maghiarii care susțineau alipirea Transilvaniei la Ungaria.  

Înăbușirea revoluției și reinstaurarea Regulamentului Organic nu au fost de natură să stingă flacăra ideilor inovatoare, a năzuințelor de unire și, cel mai important, a noului val naționalist care începea să cuprindă straturile sociale.
 Spirtul patriotic inoculat de pașoptiști își face simțită prezența în picturi și lucrări istorice. Astfel, apare în 1852 opera lui Theodor Aman Cea din urmă  noapte a lui Mihai Viteazul iar revoluționarul Al. Papiu Ilarian scrie Istoria Românilor din Dacia Superioară.
Economia de tip capitalist începe să-și facă simțită prezența pe un teritoriu eminamente agrar. Moara lui Assan din București, înființată în 1853, a fost prima care funcționa pe principiul mașinii cu aburi iar Timișoara este legată de Viena printr-un telegraf electric[15]. Este evident că țările române erau străbătute de curentului european revoluționar-iluminist iar drumul lor spre modernitate, unire și autodeterminare plecase pe un făgaș implacabil[16].

 Înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii (1853-1856) coroborată cu unele conjuncturi europene favorabile au fost ocaziile de care politicienii români au profitat pentru a înfăptui Mica Unire din anul 1859. La 5 ianuarie, Alexandru Ioan Cuza este ales domn al Moldovei la Iași iar la 24 ianuarie la București, astfel, ia ființă pe harta continentului un nou stat: Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești.  Perioada imediat următoare unirii este una a emiterii de legi prin care vechile țări ale Moldovei și Munteniei se contopesc într-un stat centralizat cu numele de România având capitala la București.




[1] Tratatul de pace de la București din 1812 dintre Imperiul rus și Imperiul otoman.
[2] Vlad Georgescu, Ideile Politice și Iluminismul în Principatele Române, 1750-1831, Ed. Academiei Române, București, 1972, p. 20.
[3] Ibidem.
[4] Constantin C. Giurescu, Istoria României în date, Ed. Enciclopedică Română, București, 1971, p. 162.
[5] Ibidem, p. 164.
[6] Vlad Georgescu, op. cit, p. 30.
[7] Rușii îi umilesc, efectiv, pe otomani prin tratatul de pace de la Kuciuc-Kainargi (21 iulie, 1774), prin anexarea mai multor teritorii, inclusiv hanatul Crimeei. Începând cu acest moment, Imperiul țarist va submina autoritatea otomană în Moldova și Țara Românească.
[8] Vlad Georgescu, Mémoires et projets de réforme dans les Principautés Roumaines, 1769-1830, București, 1972.
[9] Constantin Giurescu, op.cit., p. 171.
[10] În luna februarie a anului 1834 are loc la Cluj o revoltă studențească împotriva stăpânirii austriece. (Dinu C. Giurescu, op.cit., p.176. )
[11] În martie 1848 este tipărit manifestul Ce sunt meseriașii ?­ în care este luat ca exemplu pamfletul Ce este starea a treia ? al revoluționarului francez Emmanuel Joseph Sieyés.
[12] Constantin Giurescu, op.cit., p. 184.
[13] A. Oțetea, I. Popescu-Puțuri, I. Nestor, M. Berza, V. Maciu, Istoria Poporului Român, Ed. Științifică, București, 1970, p. 374-375.
[14] Ibidem, p. 377.
[15]   Constantin Giurescu, op.cit., p. 198.
[16] Paul Cornea, Mihai Zamfir, Gândirea românească în epoca pașoptistă, vol I., Editura pentru literatură, București, 1969, p. 477. 

Câteva aspecte de etalon medieval pentru arta veacului al XIX-lea.

  1. 1 Câteva aspecte de etalon medieval pentru arta veacului al XIX-lea.

Din punct de vedere istoric, secolul al XIX-lea a însemnat pentru națiunea română  o adevărată perioadă de revelare a propriei identități într-un context politic european fluctuat, zdruncinat, adesea, de conflicte militare, anexări de teritorii sau desființări statele.
Aflate în zona geografică periferică a continentului, țările române primesc în plin șocurile războaielor ruso-austro-turce care foloseau atât Țara Românească cât și Moldova ca teatru de ostilități. Nu este greu de imaginat efectul acestor imense desfășurări de forțe ale marilor imperii în spațiul românesc. Populația rurală va duce, în general, greul acestei situații nefericite în care, de fapt, românii se găseau de secole, silindu-i la o continuă adaptare si, mai mult de atât, la o permanentă rearanjare rațională a sistemelor ideologice, alipindu-le, paradoxal, la malaxorul de credințe străvechi și obiceiuri care le guverna existența. Poporul român aflat într-un spaţiu geografic de mari interese strategice a fost un popor pentru care termenul de agresiune a căpătat de-a lungul sutelor de ani, conotaţia profundă a unui lucru nelipsit din viaţa lui. De prea multe ori supus actelor de violenţă, a constrângerilor, acesta s-a retras în eterna linişte a timpului, cultivându-şi moravurile sănătoase, construind case şi biserici copiilor lor, ducându-şi viaţa cu modestie şi demnitate[1].
Arta românească, din această perioadă de ample transformări sociale și politice, a cunoscut câteva aspecte definitorii care vor demarca estetica nord-dunăreană și vor aduna, laolaltă, atât vechea tradiție bizantină cât și stilurile occidental-gotice influențate de Renaștere. Sincretismul existent în artă va sublinia capacitatea tradiționalului românesc, foarte conservator, de a elabora noi forme estetice prin acceptarea creațiilor alogene. Capacitatea românilor de a stratifica și modifica, de o manieră proprie, elemente culturale străine reprezintă o invitație la cunoaștere istorică, la contemplație dar și la cercetare obiectivă cu scopul de a poziționa românismul în universalitate. Pentru a înțelege ansamblul raporturilor cognitive(ca instrument mental) care au trasat artei și istoriei românești particularismul specific, trebuiesc cunoscute atât contextul etalonului medieval cât și interacțiunea vechiului cu noul, în special, cel venit pe filiera Iluministă.
Am putea spune, ipotetic și în context istoric, că raționalitatea este un aspect, care nu își găsește o poziție logică într-un sistem ideologic profund religios unde afectivul primează. Evul Mediu românesc a demonstrat că ortodoxismul a fost unul din cele mai puternice repere spirituale și culturale imprimând populației și, în special, clasei conducătoare iubitoare de frumos, un câmp de gândire funcțional, în unele cazuri, foarte tehnicizat. Construcția Mânăstirii de la Curtea de Argeș, în veacul al XVI-lea, este o dovadă a inserției omniprezente a instituției bisericești în sistemul funcțional al societății și, implicit, în constituirea unei noi gândiri culturale, deschisă atât către rațional (prin acceptarea de linii arhitecturale străine) cât și către afectiv (păstrarea cu sfințenie a vechilor norme impuse de sinoadele ecumenice bizantine). Paul de Alep, în anul 1654, o consideră una din minunile lumii: “Cât despre arhitectură, nu este cu putinţă nimănui să dea o descriere potrivită, atât de felurite sunt sculpturile şi ferestrele bogat împodobite, dintre care unele sunt lungi şi înguste, altele rotunde şi cu chenare asemenea scuturilor”[2] .
Un alt exemplu sugestiv de raționalitate în arta românească scrisă a veacului al XVI-lea, care va reflecta modul de gândire, în sens filosofic și pedagogic, din secolele viitoare vor fi Învățăturile lui Neagoe Basarab, care elimină elementele mistice (întâlnite frecvent în cultura românească), aducând în plin plan sentimentul moral și spiritul realist[3].
Realitatea istorică ce și-a pus amprenta pe arta românească și care, a ținut societatea într-o așa-zisă tensiune mobilizator-creatoare, a fost contextul politic de opresiune otomană (sfârșit în secolul al XIX-lea), perceput, firesc, de cea mai mare parte a populației ca o amenințare evidentă la integritatea sistemului ei de credințe. Acest gen de agresiune, care va fi perceput de o manieră diferită de clasele sociale, va impulsiona gândirea dogmatică care, de cele mai multe ori, va duce arta religioasă românească la  realizări ce vor fi luate drept reper în perioada de avânt cultural din secolul al XIX-lea.
Ilustrarea în artă a marilor realizări românești, din perioada medievală, nu poate fi mai bine relevată ca impresionantele construcții brâncovenești unde arhitectura și decorul pot căpăta semnificațiile unui renascentism autohton. Chiar dacă perioada secolului al XIX-lea va fi marcata de numeroase evenimente politico-militare, țările române și, mai târziu, Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești intră, prin intermediul revoluției industriale mecanizate, pe drumul fără întoarcere al consumismului. Arta, de toate felurile, începe să capete alte conotații și alte dimensiuni, devine accesibilă unei număr mai mare de persoane și, implicit, se transformă în funcție de nou-apărutul principiu capitalist: cerere și ofertă.
Stilul brâncovenesc va rămâne pentru arta veacului al XIX-lea un capital  de valoare neîndoielnică în care savoarea liniilor de demarcație stilistică vor pune în cumpănă tradiționalismul medieval și neconformismul modern. Arta medievală, civilă sau religioasă, de multă ori, austeră va continua să reprezinte, chiar până spre începutul secolul al XX-lea  etalonul conformist[4] în contradicție cu noile elemente apărute de sorginte iluministă.
Nu putem defini noțiunea de etalon medieval în artă pentru veacul al XIX-lea dacă ne-am referi doar la Țara Românească. În Moldova începutului de secol al XVIII-lea, după eșecul politicii lui Dimitrie Cantemir, importul de forme turcești, atât în decor cât și în construcție devine omniprezent[5]. Oricum am privi evoluția artei românești trebuie recunoscut că aceasta este strict legată, atât de contextul politic al regiuni, cât și de dorința, sau, mai bine spus de capacitatea domnitorilor de a promova frumosul și estetica. Modelele străine de construcție[6] în paralel cu ornamentica tipic moldovenească vor da naștere unui stil arhitectural nou, de absolută coerență, care va continua să îmbine, pe parcursul a mai mult de un secol, atât liniile orientale[7] cât și cele autohtone. Instaurarea domniilor fanariote, în Moldova și Țara Românească, în prima jumătate a veacului al XVIII-lea, va iniția un proces de unificare a stilului de construcție și decor, uneori epatant[8], prin prezența acestora pe tronul ambelor țări. Arhitectura religioasă, chiar influențată de numeroase curente, va rămâne credincioasă stilului bizantin în Muntenia și, în parte, modelului ucrainean și polonez ( baroc) în Moldova[9].
Toate aspectele prezentate au rolul de a argumenta, într-o oarecare măsura, expresia estetică sau, mai bine spus, experiența artistică ce va fundamenta modul în care arta va fi definită în veacul al XIX-lea mai întâi în Moldova și Țara Românească, apoi în Principatele Unite și, mai târziu (tot în secolul XIX) în România Modernă. Este evident ca situația politică bulversantă, de la sfârșitul veacului al XVIII-lea și până la jumătatea celui de-al XIX-lea, în cele două principate[10] suprapuse efervescenței reformatoare ce mătura Europa, au avut un impact deosebit în evoluția societății, a conceptelor învechite de tip feudal, care încep să se destrame în fața celor ce începeau să plaseze românismul în spațiu și timp dar și asupra a tot ce însemna ideea de artă.
Aplecarea asupra contextului istoric este întotdeauna logică atâta timp cât aceasta este strâns legată de înțelegerea sistemelor ideologice, sociopolitice sau artistice ce vor trasa personalitatea noului stat românesc apărut în  secolul al XIX-lea.




[1] Ion Tița Nicolescu, Argeșul și Muscelul văzute de călători străini și prin documente autohtone în secole XVI-XVIII, (în manuscris), Târgoviște, 2013, p. 73.
[2] Maria Holban, Maria Matilda Alexandrescu Dersca-Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Totoiu Ion, Călători străini despre ţările române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, vol. VI, p. 166, (în continuare: ***Călători străini despre ţările române).
[3] Ștefan Bârsănescu, Pagini nescrise din istoria culturii românești (sec. X-XVI), Ed. Academiei Române, București, 1971, p. 177.
[4] Florentina Dumitrescu, Emil Lăzărescu, Maria Ana Musicescu, Dumitru Năstase, Răzvan Theodorescu, Teodora Voinescu, Istoria Artelor Plastice în România, vol. II, partea I, Arta în Țara Românească de la începutul secolului al XVII-lea până în primele decenii ale secolului al XIX-lea, Ed. Meridiane, București, 1970, pp. 19-59.
[5] Idem, partea II-a, Arta Moldova de la începutul secolului al XVII-lea până în primele decenii ale secolului al XIX-lea, Ed. Meridiane, București, 1970, pp. 125.
[6] Instaurarea Despotismului luminat (cf. Nicolae Iorga), după domnia lui Dimitrie Cantemir a adus în Moldova noi linii de construcție cum ar fi rococoul constantinopolitan.
[7] Noua arhitectură introdusă în veacul al XVIII-lea de fanarioți prinsese deja în spațiul moldovenesc (Mănăstirea Golia). Liniile turcești aduse de aceștia în țările române erau, la rândul lor, înrâurite de cultura franceză.
[8] Vasile Florea, Istoria artei românești, Ed. Litera Internațional, București, Chișinău, 2007, p. 281
[9] Ibidem, p. 283.
[10] Mica boierime cu veleitati burgheze sesizeaza posibilitatea indepartarii monopolului comercial turcesc si perspectiva unui negot liber. De asemenea, reformele in economie si  invatamant, facute de fanarioti aduc tot mai jos, spre straturile sociale umile, din umbra marii boierimi conservatoare, idei inovatoare. Teritoriile romanesti devin teatru de razboi. Imperiul otoman face fata tot mai greu conflictelor cu Rusia, Austria si populatiei romanesti ostile. Moldova isi voia inapoi Hotinul, transformat de turci in Raia in anul 1713. Valahia isi dorea inapoi Oltenia anexata de austrieci. Imperiul Otoman facea tot posibilul pastrarii autoritatii in principate. Austria dorea sa anexeze mai mult din Moldova (Bucovina intrase deja in componenta acesteia). Imperiul rus, la randul sau, urmarea cu disperare anexarea principatelor. In perioada cuprinsa intre anii 1806-1812 tarile romane au fost, mai mult ca niciodata, in pericol de a disparea de pe scena istoriei. Pricipatele romane devin marul discordiei intre cele trei imperii si cad prada vechilor prieteni rusi si austrieci. Anexarea totala a Moldovei si Munteniei devine iminenta, pana cand o alta mare putere europeana opreste Viena si Moscova din zelul lor expansionist: Imperiul francez al lui Napoleon.

marți, 27 decembrie 2016

ARGEŞUL ȘI MUSCELUL VĂZUTE DE CĂLĂTORII STRĂINI (1821-1831)

ARGEŞUL ȘI MUSCELUL VĂZUTE DE CĂLĂTORII STRĂINI  (1821-1831)

  
Lucrarea de faţă încearcă să nuanţeze, de o manieră explicită,  rolul pe care cele două judeţe istorice l-au avut în desfăşurarea evenimentelor care au marcat destinul celor două state româneşti, Ţara Românească şi Moldova, în perioada cuprinsă între sfârşitul revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu şi unirea de la 1859. Cum este şi firesc, acest studiu cu tentă monografică, va oferi informaţii reprezentative, din toate sferele sociale şi de interes, astfel încât cultura, sociologia, economia, lingvistica, filosofia, politica, diplomaţia, etc., vor crea un monolit informaţional ce vor creiona societatea argeşeană şi musceleană din aceste timpuri.
Am putea afirma, în context istoric, că, într-o măsură însemnată, judeţele luate în discuţie, prin suita sa de oameni de cultură şi politicieni, au impregnat ţării un curs ascendent; aici a luat sfârşit revoluţia Domnului Tudor şi tot aici Carol I, viitorul rege, va semna primul document în calitate de suveran al Principatelor Unite. Am ales pentru studiu acest spaţiu temporal (1821-1831) pentru a delimita rigid cercetarea, fără aspecte elastice care să vicieze analiza şi care să ne ducă studiul mai jos de 1821 (perioada feudală) şi mai sus de 1859 (înfiinţarea noul stat românesc). Astfel, încadrând lucrarea în limitele unor evenimente care necesită un alt studiu temeinic ne putem face o imagine raţională, neinfluenţată de afectiv, a comunităţilor argeşene şi muscelene din prima jumătate a secolului a XIX-lea şi, implicit a întregii societăţi româneşti privită, desigur, în ansamblu.
Lucrarea va evidenţia cele mai revelatoare componente ale entităţilor teritoriale analizate şi va fi dedicată călătorilor străini care, prin menţionările lor vor edifica incertitudini legate de traiul cotidian sau de aspectele vieţii urbane şi rurale ale comunităţilor, un element prea puţin redat de înscrisurile oficiale. Astfel,  informaţiile (obiective sau subiective), redate de aceşti oameni, aflaţi pe diferite trepte sociale şi de pregătire şi, care, într-o oarecare măsură, umplu un spaţiu gol, vor fi echilibrate, atunci când este cazul, cu alte surse documentare. Părerile sau observaţiile personale emise de călători, în contextul istoric de tranziţie de la perioada feudală la cea modernă şi până la edificarea noului stat românesc modern, nu vor servi, neapărat, drept etalon argumentativ dar vor avea importanţa lor în a limpezi  unele situaţii ambigue.   
Un alt aspect se va axa pe contextul politic al Ţării Româneşti şi pe implicaţiile economice ce decurg de aici. Comunităţile argeşene şi muscelene, vor cunoaşte flagelul economic impus de otomani şi ruşi dar, de asemenea, este şi perioada de mari transformări economice, de apariţie a breslelor meşteşugăreşti grupate în mici corporaţii, extinderea operaţiilor comerciale prin schimbul pe bază monetară şi eliminarea trocului. Germenii capitalismului românesc, încep să se dezvolte şi să devină în doar câţiva ani factorii determinaţi care au stat la baza mişcării paşoptiste.
Ultima parte a studiului va aduce în actualitate cultura argeşeană şi musceleană privită din perspectiva, arhitecturii şi literaturii dar şi din cea a influenţei pe care aceasta a avut-o în societatea urbană. De asemenea, un rol important în tratarea acestui capitol îl vor avea tradiţiile rurale în construcţie şi ornamentaţie.
Zona istorică a Argeşului, corespondent al vechiului judeţ Argeş are limita nordică coama munţilor Făgăraş şi se întinde pe o suprafaţă preponderent deluroasă şi muntoasă, iar, în partea de sud, ajunge până la confluenţa râurilor Vâlsan şi Argeş. În partea de est, teritoriul Argeşului ajunge până la confluenţa Râului Doamnei cu Râul Târgului, iar marginea de vest este delimitată de râul Olt, Argeşul fiind despărţit de Muşcel prin dealurile dintre Bratia  şi râul Doamnei. Trebuie menţionat că, din punct de vedere etnografic, în zona Argeşului, se distinge o subzonă cu caracteristici particulare: cea a Topologului, cuprinsă între râul Topolog şi Olt, care oferă unele caractere etnografice legate de zonele învecinate, în speţă, zona Vâlcii.
Zona Muşcelului, asimilată ca şi Argeşul, vechiului judeţ cu acelaşi nume, se întinde între râul Vâlsan şi Dâmboviţa şi se prezintă asemenea unei unităţi etnografice omogene. După cum precizam anterior, cele două zone prezintă o serie de elemente comune şi particulare; elementele comune, cum ar fi: olăritul sau industria casnică, în general, meşteşugurile, vin dintr-un spaţiu eterogen de dezvoltare. În ceea ce priveşte deosebirile, se poate spune că arhitectura este un aspect definitoriu, în ceea ce priveşte cele două zone istorice. Se va vedea pe parcursul acestei lucrări, din relatările călătorilor străini, precum şi din menţionările unor hrisoave emise de cancelariile domneşti, cum aceste două teritorii istorice sunt amintite ca entităţi geografice aparte, cu structuri sociale, de multe ori, diferite, cu înrâuriri culturale şi religioase proprii, cu fonduri culturale separate, care se vor influenţa reciproc de-a lungul timpului.
  •  
La începutul secolului al XIX-lea, Armand Charles, diplomat francez şi conte de Guilleminot, menţiona în raportul său despre Ţara Românească că ţara se împarte în 17 judeţe[1]: Râmnicu Sărat, Buzău, Ialomiţa, Prahova, Săcuieni, Ilfov, Teleorman, Olt, Argeş, Muscel, Dâmboviţa, Mehedinţi, Romanaţi, Dolj, Gorj, Vâlcea şi Râmnic.
În multe însemnări de călătorie, zona Argeşului şi a Muscelului, sunt reprezentate ca destinaţii principale pentru o mare parte din străinii sosiţi pe meleagurile noastre. Aura de legendă a ţinuturilor primilor Basarabi dar şi faptul că localităţile acestor judeţe se aflau pe traseul drumurilor comerciale care legau Bucureştiul de Oltenia şi Transilvania au făcut ca mai multe localităţi (astăzi aproape uitate) să fie redescoperite de istorici în menţionări diverse. Astfel, localităţi modeste din judeţul Argeş precum Măniceşti, Tigveni, Sălătruc etc, sunt menţionate frecvent în relaţiile călătorilor străini, mărturie a unor vremuri când unele târguri, astăzi obscure, erau înfloritoare datorită poziţionării lor pe drumurile comerciale. De asemenea, sunt amintite oraşe şi sate care în veacul al XIX-lea erau cunoscute sub alte denumiri aşa cum este oraşul Topoloveni, menţionat drept Cârcinov (Kersinova)[2], după numele pârâului care îl traversează.
În ale sale Scrisori despre Ţara Românească 1815-1821, François Recordon (1795-1844), arhitect şi comerciant francez amintea, în contextul epidemiilor de ciumă ce au lovit Valahia la începutul secolul al XIX-lea, despre Argeş şi Muscel. El susţinea că apa potabilă din aceste judeţe româneşti era cea mai dăunătoare din ţară, aceasta favorizând apariţia guşii şi cretinismului[3]. Despre aceste afecţiuni vorbeşte şi englezul Walsh[4].
În altă ordine de idei, francezul, în scrisoarea cu numărul 11, delimitează teritorial cele două judeţe, enumerând şi satele din componenţa acestora[5]

Arestarea la 18 mai 1821 a lui Tudor Vladimirescu, la conacul boierilor Goleşti din judeţul Muscel (astăzi Argeş), a reprezentat pentru istoria românilor, prin urmările acesteia, unul din cele mai importante evenimente ale secolului al XIX-lea. Mişcarea revoluţionară iniţiată de pandurul oltean oferea pentru prima dată – prin proclamaţia de la Padeş – o adevărată declaraţie oficială de război pe care stările sociale modeste o adresau formei feudale de conducere care persista în Ţara Românească şi Moldova, în virtutea vechilor cutume politice dar şi a domniilor fanariote. Mai mult decât atât Revoluţia de la 1821 a generat opinii publice, interne şi internaţionale, care aduceau în actualitate ideea de românism, pregătind terenul politic al unirii de la 1859.
Publicistul francez Jean Alexandre Vaillant (1804 – 1886) susţinea că îndepărtarea domniile fanariote, consecinţă a mişcării revoluţionare de la 1821, a adus celor două state româneşti, pe lângă bunăstare şi speranţa de mai bine şi faptul că moldovenii, muntenii şi ardelenii se recunoscuseră ca fraţi[6].
În primăvara anului 1824, la câţiva ani de la Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, diplomatul danez Clausewitz, în drumul său spre Istanbul, lasă câteva însemnări legate de situaţia din Ţara Românească, imediat după instalarea pe tronul deţinut de fanarioţi a lui Grigore al IV-lea Ghica. Drumul dinspre Transilvania spre Bucureşti trecea, invariabil, prin Argeş unde existau staţiile de poştă, loc de popas şi pentru schimbarea cailor. O remarcă interesantă este aceea că în timp ce se afla la Sălătruc, una din staţiile de poştă, Clausewitz observă modul de construcţie al căruţelor localnicilor care erau făcute integral din lemn, fără să fie folosit nici măcar un cui de fier. În ciuda acestui fapt cu ele se călătorea într-o goană nebună[7], acest aspect subliniind modul fiabil în care erau confecţionate şi dovada existenţei meşteşugarilor pricepuţi. De la Curtea de Argeş la Piteşti, cu popas la Măniceşti, diplomatul străin vorbeşte, în însemnările lui, de câmpuri întinse cultivate cu porumb iar la Piteşti observă multe dughene, semn al unei intense activităţi comerciale[8].
În acest caz putem susţine că zona Argeşului, în ciuda puternicelor influenţe medievale, care, încă, reverberau în toate straturile sociale şi structurile societăţii româneşti avea un puternic potenţial economic, de tip burghez, susţinut atât de bogăţia solului cât şi de schimburile economice. În urma catagrafiei de la 1831, privind numărul meşteşugarilor şi al comercianţilor în oraşele şi târgurile argeşene şi muscelene se înregistrau mai mult de 100 de meserii şi categorii de negustori, fiecare fiind bine reprezentată atât în mediul urban cât şi cel rural[9].
În acelaşi an, 1824, englezul Robert Walsh (1772-1852) descrie oraşul Piteşti şi împrejurimile acestuia, cu, aproape, aceleaşi remarci ca şi ceilalţi călători străini, observând, totuşi, casele boiereşti cu înfăţişare de măreţie şi eleganţă[10]. Acelaşi lucru se regăseşte în relatarea căpitanului Charles Colville Frankland, din anul 1827, care scrie despre localitatea argeşeană că este un oraş cu multe case arătoase aparţinând boierilor români [11]. Ceea ce atrage atenţia este modul în care Robert Walsh îi descrie pe localnicii întâlniţi în drumul său spre Curtea de Argeş: Ţărănimea, de asemenea, îşi schimbase înfăţişarea portul şi avea un aer de bunăstare europeană si de neatârnare. Turbanele şi căciulile albe de flanelă dispăruseră şi fuseseră înlocuite cu haine cafenii şi pălării de pâslă, care sugerau ideea de climă rece şi de popor liber[12].
Această relatare binevoitoare şi, am putea spune, laudativă, la adresa populaţiei româneşti este întărită, trei ani mai târziu, de căpitanul englez, amintit mai sus, Charles Colville Frankland. Plecat într-o călătorie de plăcere spre Turcia, acesta face aprecieri obiective, neinfluenţate de vreo slujbă, misiune sau scop politic. Venind dinspre Transilvania şi ajungând la punctul de poştă din Curtea de Argeş şi mai departe spre Piteşti, observă comportamentul, portul, obiceiurile, situaţia economică sau starea de spirit a localnicilor de pe valea Argeşului. El considera că românii sunt un popor ales, robust, activ şi îndatoritor, foarte sărac, dar bine şi călduros  îmbrăcat în haine groase de dimie şi mai adesea cu cojoace. Capul le este acoperit cu căciuli înalte ca ale transilvănenilor. Îşi îmbracă trupul într-un fel de cojoc de piele sau de lână deschis la piept şi cu mânecile atârnate…[13]. Din textul de mai sus, care continuă cu descrierea portului românesc, s-ar putea trage concluzia că autorul ar avea o anumită simpatie pentru poporul român, aşa cum este cazul publicistului francez Jean Alexandre Vaillant. Fără a încerca prin orice mijloace să susţinem ideea de popor ales şi robust am vrea să redăm modul explicit şi   nepărtinitor prin care călătorul englez vorbeşte despre ţinuturile argeşene, nu întotdeauna de o manieră elogioasă. În momentul sosirii sale în Curtea de Argeş descrie staţia de poştă drept a miserable post-house[14]. Chiar dacă unii istorici o consideră exagerare, (vezi nota de subsol nr.35, p. 278, ***Călători străini… Serie nouă, Vol. II (1822-1830), este posibil să fie o apreciere reală a situaţiei; Curtea de Argeş numai era de secole, nici măcar pe aproape, centrul vieţii politice româneşti. În altă ordine de idei părerea englezului despre staţia de poştă poate să fie influenţată de drumul foarte anevoios şi extrem de obositor pe care îl străbătuse, aşteptându-se la un popas relaxant; de aici frustrarea de a nu găsi staţia pe măsura aşteptărilor sale. Această presupunere vine să susţină ideea că Frankland descrie situaţiile aşa cum le credea de cuviinţă, influenţate, oarecum, de starea sa de spirit şi nu din alt motiv subiectiv. Dacă luăm în considerare scrierile lui C.A Kunch, diplomat prusac, ar trebui să considerăm cu siguranţă că îndoielile istoricilor la expresia miserable post-house poate fi îndreptăţită, prusacul afirmând că poşta din Ţara Românească este dealtminteri cu mult superioară poştelor noastre[15].
Referitor la cele întâlnite în Curtea de Argeş, Frankland face câteva comparaţii interesante legate de bordeiele ţărăneşti şi colibele indienilor din Paraguay, suspendate în copaci. Mai mult decât atât credinţele păgâne sud-americane şi ortodoxia românească sunt puse, oarecum, pe acelaşi nivel în contextul în care compară troiţele viu colorate, întâlnite, cu idolii mexicani şi peruvieni. Modul în care Frankland vorbeşte despre felul neortodox al românilor de a înţelege ortodoxia este susţinut şi de episcopul de Argeş[16] care în 1834, conform spuselor baronului francez Charles Joseph Edmond de Bois-Le-Compte aflat în Ţara Românească, susţinea că a înmulţi sărbătorile, spunea mitropolitul, înseamnă a înmulţi zilele de beţie. Într-adevăr, a adăugat episcopul de Argeş, nu sărbătorile moralizează poporul ci munca[17].
Toate aceste păreri personale, expuse nepărtinitor şi, în unele cazuri, chiar cu naivitatea călătorului ancorat într-un alt sistem social şi de valori demonstrează obiectivitatea expunerilor din jurnalul său de călătorie.
Odată intraţi pe teritoriul judeţului Argeş, călătorii străini treceau prin cinci staţii de poştă[18], probabil cele mai multe pe teritoriul unui judeţ istoric din Ţara Românească, aspect deosebit de important în ceea ce priveşte informaţiile referitoare la localităţi sau la împrejurimi.  În ceea ce priveşte dezvoltarea economiei argeşene la începutul veacului al XIX-lea, câteva detalii succinte ne-au rămas de la mineralogul englez D. Lovi[19] care în căutare de bogăţii ale subsolului, trece prin Piteşti şi Curtea de Argeş în august 1834. În jurnalul său menţionează că în cele două oraşe argeşene, în urma prospecţiunilor, nu a găsit nimic din ce îl interesa  dar că pe muntele Albina din satul Căpăţâneni  (astăzi sat Căpăţâneni, comuna Arefu, jud. Argeş) a găsit o piatră bună de moară[20]. Continuându-şi cercetările D. Lovi aminteşte de satele argeşene Cepari şi Măldărăşti (astăzi sat în jud. Vâlcea). Un interesant comentariu legat de comunităţile argeşene îl lasă  în anul 1835 călătorul german, Adolf Schmidl, într-un jurnal de călătorie despre teritoriile aflate sub stăpânire austriacă dar şi despre ţările române. Lucrarea sa este un amestec de observaţii personale şi de informaţii extrase din alte lucrări. Drumul de la Sibiu la Sălătruc, prin pasul Oltului, este descris de acesta ca o rută de coşmar, înfricoşătoare şi plină de primejdii. Sosirea la Curtea de Argeş reprezintă pentru călătorul străin contactul cu lumea civilizată, descriind oraşul ca o regiune deschisă şi atrăgătoare. Drumul spre Piteşti printr-o vale lungă, foarte roditoare[21] creează imaginea unui ţinut bine gospodărit şi cu oameni înstăriţi, mai ales că acesta nu pomeneşte de cerşetorii întâlniţi  în Transilvania. Este evident că situaţia economică a ţăranilor români în prima jumătate a veacului al XIX-lea era departe de a fi una foarte bună, dar, păstrând proporţiile, putem trage o concluzie legată de modul comunităţilor de a-şi gospodări viaţa. În ceea ce priveşte oraşul Piteşti, impresia este una plăcută, a unui oraş activ, plin de viaţă: Acest orăşel plin de viaţă, dă de pe acum, o icoană deplină a moravurilor şi felului de a fi al românilor. Străzile sunt pardosite cu grinzi, iar străzile acoperite ale mămularilor înfăţişează de pe acum un bazar. Se văd vile ale boierilor <construite> după gustul pe jumătate oriental, împodobite cu clopoţei, morişte şi felinare. Echipaje splendide, dar lipsite de gust, cu boieri  în portul bogat românesc, merg cu zgomot prin străzile sărăcăcioase[22].
Textul, redă un fragment din cotidianul piteştenilor, aşa cum au fost surprinşi de acest călător, în anul 1835. Ceea ce reiese de aici este imaginea unei localităţi active, captivă a unei lumi orientale şi viabilă economic[23]. Merită subliniat că imaginea, Piteştiului de la începutul secolului al XIX-lea, este imprimată cititorului prin descrieri plastice, aproape palpabile, în care se poate simţi efervescenţa unei vieţi economice. Reformele de influenţă iluministă[24] introduse în Ţara Românească şi Moldova, până la Regulamentul Organic, creaseră, deja, acestui oraş argeşean, un cadru capitalist de dezvoltare economică, mai ales că era situat şi în drumul unor importante rute comerciale.
O altă afirmaţie interesantă care necesită un comentariu se referă la echipaje splendide, dar lipsite de gust, cu boieri  în portul bogat românesc, merg cu zgomot prin străzile sărăcăcioase. Ca în orice oraş din Ţara Românească europenizarea începea să-şi arate franţuzismele în lumea mondenă a boierilor tradiţionalişti. Alăturarea celor două cuvinte monden şi tradiţionalist, nu este întâmplătoare. Amestecul de elemente româneşti opulente (tipice parvenitismului de tip turcesc) suprapuse peste cele împrumutate vor fi creat, probabil, o imagine a exceselor de superficialitate şi neînţelegere a noului. Atitudinea critică pe care Adolf Schmidl o are faţă de echipaje este compensată, oarecum, de expresia portul bogat românesc, care ne duce cu gândul la faptul că europenizarea nu-i făcuse pe români să renunţe la tradiţiile naţionale fertile[25]. De altfel, pastorul englez Nathaniel Burton, întărea cele spuse de călătorul german prin faptul că ajuns în Piteşti, doi ani mai târziu, compara oraşul argeşean cu  pestriţul Bucureşti, adică jumătate european, jumătate oriental[26].
Multe din afirmaţiile acestor străini sunt de multe ori confuze şi necesită un efort imaginativ şi de corelaţie, pentru a reda fidel realitatea, adică de a lega descrierile lor de alte informaţii, pe care le avem despre localităţile argeşene. În lucrarea sa Le Kéroutza,  Eugène Stanislas Bellanger (1814-1859), literat şi călător francez ne lasă o mulţime de date din toate domeniile (agricultură, economie, resurse, populaţie etc.) referitoare la Ţara Românească şi Moldova, în timpul călătoriei pe care acesta o face în anul 1846. O informaţie destul de neclară legată de zona Argeşului şi a Muscelului este aceea că pe traseul dintre Sălătruc (Argeş) şi Rucăr (Muscel) acesta vede doi vulcani pe care îi aseamănă, la o scară mai mică, cu Vezuviul[27].
În altă ordine de idei, călătorul francez ne oferă, în această lucrare, o mulţime de informaţi despre populaţia urbană şi rurală a primei jumătăţi din veacului al XIX-lea. Una din descrierile oraşului Bucureşti aminteşte despre haitele de câini fără stăpân care împânzeau oraşul şi despre modul cum administraţia încerca să facă faţă acestei situaţi, aparent, fără rezolvare[28]. Cu siguranţă că aceasta era o problemă a oraşelor din Ţara Românească şi Moldova, inclusiv Piteştiul. Expunerea se referă la alte trăsături de caracter ale românilor cum ar fi moravurile sau superstiţiile, aspecte ce pot fi asociate şi populaţiei argeşene: …Poate mai veseli, mai spirituali, mai ospitalieri decât moldovenii, muntenii sunt tot atât de curajoşi, sobri, agili şi pricepuţi. Sinceri, şi unii şi alţii, devotaţi, întreprinzători, îndrăzneţi, chiar cutezători, au pierdut în parte, în clasele superioare aceste nobile calităţi. Educaţia fanariotă i-a făcut vanitoşi în gesturi, câteodată laşi, întotdeauna suspicioşi[29].
Ultimele capitole ale jurnalului de călătorie se referă la Curtea de Argeş. Bellanger oferă spaţii largi referitoare la oraş, construcţiei grandioase de aici, legendei Meşterului Manole  sau de Sf. Filoteia care se găsea între zidurile ctitoriei lui Neagoe Basarab[30].
În ceea ce priveşte Mânăstirea Argeşului, preotul englez, Nathaniel Burton, o amintea în luna iulie a anului 1837, asemănând-o cu catedrala Sf. Paul din Londra şi considerând că este o construcţie armonioasă, mai ales dacă era comparată cu clădirile din jur. Oraşul Curtea de Argeş pare neînsemnat în viziunea călătorului, menţionând, de o manieră plastică, imaginea unei localităţi mai degrabă medievale, decât de început de secol al XIX-lea[31]. Este foarte adevărat că dominaţia străină în Ţara Românească nu era de natură să ducă la dezvoltarea vizibilă a infrastructuri şi a economiei dar tot acelaşi autor menţionează că românii erau un popor cu mult potenţial iar ţara se putea dezvolta vizibil dacă ar fi eliberată din chingile ruseşti şi otomane. De fapt, în prima jumătate a veacului al XIX-lea sunt menţionate la Piteşti o serie de bresle meşteşugăreşti. Documentul din ianuarie 1840 aminteşte că iznaful cizmarilor şi papugiilor din Piteşti cerea să i se dea dreptul de a-şi alege staroste dintre ei[32], aspect refuzat de autorităţi pentru faptul că deja existau doi starosti, unul de meseriaşi şi unul de negustori.
Referitor la români şi la sistemul lor de credinţe şi valori, o remarcă interesantă o face în anul 1838, prinţul rus Anatoli Demidovici în jurnalul său de călătorie despre Rusia, Crimeea, Ungaria, Ţara Românească şi Moldova[33]. Acesta remarcă numărul destul de mare de biserici, nu mai puţin de 3753 dintre care 1364 din piatră[34], aspect ce ar sublinia o mare scrupulozitate religioasă din partea populaţiei. Tot el observă că, în ciuda faptului că populaţia participa cu multă pioşenie la slujbele religioase, aceasta nu stăpânea sufletul oamenilor care, mai degrabă, erau înclinaţi spre superstiţii, vrăji şi blesteme[35]. Despre acest aspect vorbeşte şi Edouard Antoine Thouvenel, diplomat francez, în materialul publicat în anul 1840 aminteşte de corupţia din biserici şi unde, de asemenea, spune că episcopii de Râmnic, Buzău şi Argeş se aflau în fruntea clerului român[36]. C.A. Kuch, consul prusac în Moldova între 1836-1842, într-o lucrare în care descrie cele două ţări româneşti, oglindeşte totala decădere la care ajunsese instituţia religioasă în timpul domniilor fanariote când toate cinurile bisericeşti se înfiinţau, se acordau şi se desfiinţau  după voinţa domnitorului, care putea fi influenţată, fireşte, de oferte financiare generoase. Consulul aduce în discuţie şi intoleranţa preoţilor români faţă de alte confesiuni decât cea ortodoxă, amintind, totodată, despre cele patru seminarii înfiinţate în Ţara Românească, printre care şi cel din Curtea de Argeş care îşi începe cursurile la 14 septembrie 1836[37].
Revenind la călătorul rus Anatoli Demidovici putem, să creionăm o  imagine despre ceea ce însemna activitatea economică, acesta lăsând însemnări despre mărfuri, importuri, exporturi sau  manufacturi. În acelaşi context aminteşte de nisipurile aurifere de pe teritoriul Argeşului cum ar fi cele din satul Oeşti, Jupâneşti sau Cotul Malului pe râul Valea Caselor, mercur nativ găsit în exploatările din apropierea oraşului Piteşti dar şi granate, găsite pe muntele Ciocan din Argeş[38]. De altfel C.A. Kuch, lasă cîteva informaţii, în cifre, despre veniturile Muntenie susţinând că acestea se ridică la 16,5 milioane de piaştrii anual[39]. De remarcat este că în însemnările sale, consulul austriac, descrie şi situaţia învăţământului public din Ţara Românească. Nu o să intrăm în detalii pentru că acesta face multe remarci subiective despre învăţământul din Muntenia şi Moldova dar amintim Şcoala Centrală de la Craiova în care, în anul 1831, se remarcă prezenţa profesorului Aron Florian, cel care fusese primul scolarh al Şcolii Publice Obşteşti, înfiinţată de Dinicu Golescu pe moşia sa de la Goleşti în anul 1826 şi închisă la puţin timp după moartea acestuia din 1830.







[1] Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-le, Serie nouă, Vol. I (1801-1821), Volum îngrijit de: Georgeta Filitti, Beatrice Marinescu, Şerban Rădulescu-Zoner, Marian Stroia. Redactor responsabil: Paul Cernovodeanu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2004, p.363, 705, 708. ( în continuare ***Călători străini despre ţările române). La numărul judeţelor din Ţara Românească (în aceeaşi ordine)  fac referire mai mulţi călători străini printre care şi François Recordon (1795-1844). Ibidem. p.852.
[2] Ibidem, p. 603.
[3] Ibidem, p. 662, 840.
[4] Ibidem, Serie nouă, Vol. II(1822-1830), p. 108.
[5] Ibidem, Serie nouă, Vol. I (1801-1821), p. 855.
[6] Dan Berindei, Mărturia lui J. A. Valliant despre societatea românească în preajma revoluţiei de la 1848, in vol. Cultura natională română modernă, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p 445-446.
[7] ***Călători străini despre ţările române, Serie nouă, Vol. II (1822-1830), p. 96.
[8] Ibidem.
[9] Vladimir Diculescu, Breslele de negustori şi meseriaşi în Ţara Românească (1830-1848), Editura Academiei Române, Bucureşti, 1973, p. 99-107.
[10]   ***Călători străini despre ţările române, Serie nouă, Vol. II (1822-1830), p. 105.
[11] Ibidem, p. 279.
[12] Ibidem, p. 105-106.
[13] Ibidem, p. 278.
[14] Ibidem.
[15] *** Călători străini despre ţările române, Serie nouă, vol. IV (1841-1846), p. 225.
[16] Ilarion (1820-1821, 1828-1845).
[17] ***Călători străini despre ţările române, Serie nouă, vol. III, (1831-1840), p. 176.
[18] Perişani (astăzi în judeţul Vâlcea), Sălătrucu, Curtea de Argeş, Măniceşti, Piteşti, Cârcinov din judeţul Muscel, (astăzi oraşul Topoloveni, judeţul Argeş)
[19] ***Călători străini despre ţările române, Serie nouă, vol. III, (1831-1840), p. 213.
[20] Ibidem, p. 220.
[21] Ibidem, p. 310.
[22] Ibidem, p. 310.
[23]Teodor Mavrodin, Mirela Gâlcă, Violeta Sima, Lucian Pribeagu, Dan Pintilie,  Piteşti, mărturii documentare, vol. III (1388-1944), Bucureşti, 1988, p. 83-87 doc. nr. 52 şi 53.
[24]Vlad Georgescu, Ideile Politice Şi Iluminismul În Principatele Române 1750-1831, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1972, p. 119.
[25]Paul Cornea, Mihai Zamfir, Gândirea românească în epoca paşoptistă 1830-1860, vol. I, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1969, p. 35.
[26] *** Călători străini despre ţările române, Serie nouă, vol. III, (1831-1840), p. 588.
[27] Eugène Stanislas Bellanger, Le Kéroutza, Voyage en Moldo-Valachie, tome premier, Paris, 1846, p. 129. Un jour-allant, plusieurs jeunes gens et moi, de Salatro à Rouhur, nous nous arrétames, étonnès, devant un phénomène aussi curieuz qu’imprévu: deux mamelons, dont le crâne chauve fumait en vommisant des cailloux, nous barraient le passage. C’etaient deux volcans, deux miniatures de Vésuve.
[28] *** Călători străini despre ţările române, Serie nouă, vol. III, (1831-1840), p. 455.
[29] Ibidem, p. 466.
[30] Eugène Stanislas Bellanger, Le Kéroutza, Voyage en Moldo-Valachie, tome deuxième, Paris, 1846, p. 429-462.
[31] *** Călători străini despre ţările române, Serie nouă, vol. III, (1831-1840), p. 589. 
[32] Vladimir Diculescu, op. cit., p.66.
[33] *** Călători străini despre ţările române, Serie nouă, vol. III, (1831-1840), p. 600.
[34] Ibidem, p. 636.
[35] Ibidem.
[36] Ibidem. 821.
[37] *** Călători străini despre ţările române, Serie nouă, vol. IV (1841-1846), p 231-232.
[38] Ibidem, Serie nouă, vol. III, (1831-1840), p. 641-642.
[39] *** Călători străini despre ţările române, Serie nouă, vol. IV (1841-1846), p 228.