miercuri, 13 aprilie 2016

Cultură şi spiritualitate în Argeş şi Muşcel (secolele XVI-XVIII).



Cultură şi spiritualitate (secolele XVI-XVIII)



În Ţara Românească, slavona ocupă un rol important, fiind însoţită, un timp, de limba greacă, iar, apoi, de română. Problema care se ridică nu este neapărat faptul că slavona era sau nu singura limbă a culturii româneşti, ci un alt aspect mult mai concludent, acela prin care o limbă nu înseamnă numai un vocabular, ci o  poartă deschisă spre un anumit tip de cultură. Faptul că s-au folosit trei limbi în perioada medievală (greacă, latină, slavă) poate fi interpretat ca un avantaj major, în contactul cu trei mari culturi şi poate, tocmai, acestui aspect îi datorăm o parte însemnată din evoluţia noastră politică şi culturală.
Nu întâmplător, vechile cetăţi de scaun Argeş şi Câmpulung reprezintă centre ale vieţii politice şi spirituale ale Ţării Româneşti, polarizând atenţia călătorilor străini, chiar dacă, în perioada imediat următoare sec. al XVI-lea, îşi pierd, într-o oarecare măsură, importanţa strategică şi, implicit, politică.
Mănăstirile creştine au avut, în epoca Evului Mediu, odată cu funcţia lor religioasă, şi un însemnat rol în plan cultural şi educativ. Încă de la începutul secolului al V-lea, conducătorii bisericii prescriau organizarea unei munci intelectuale în mănăstiri, procedau la întemeierea de biblioteci şi încurajau zelul călugărilor pentru cultură şi studiu[3]. Am subliniat acest fapt, pentru că spiritualitatea românească se va plia – mult mai târziu – la cultura şi spiritualitatea europeană. Este adevărat că, la noi, mănăstirile, odată înfiinţate, şi-au constituit acele şcoli mănăstireşti, dar funcţia lor culturală nu a fost analizată în mod temeinic şi în plan comparativ[4]. Biserica a jucat un rol hotărâtor, în ceea ce a însemnat particularizarea acestui popor, bucurându-se de sprijinul clasei dominante care i-a acordat privilegii şi donaţii, în schimbul serviciilor prestate, în speţă, educarea maselor în spiritul intereselor feudale. Una din dovezile prin care se atestă importanţa bisericii în promovarea culturii este imaginea de la Biserica Domnească, din Curtea de Argeş, care prin modul ei de construcţie (cruce greacă înscrisă), reproduce edificiile creştine din Constantinpol din secolele anterioare[5]. Aici este înfăţişat „Sfântul Nicolae” copil, primind un abecedar din mâna unui călugăr bătrân, în timp ce, mai deoparte, stau alţi copii ce ţin în mână filactre (manuscrise) cu un text grec, se pare, de la începutul Evangheliei lui Ioan[6]. Există, de asemenea, şi însemnări ale gramaticilor de slavonie, din sec. al XVII-lea despre învăţământul în mănăstiri, unde un anume Constantin grămătic, din satul Corbasca, Vâlcea, scrie: „…să se ştie că am aşezat la mănăstirea Bistriţa, ca să învăţăm carte”[7].
La începutul sec. al XVI-lea, existau mai multe hrisoave domneşti care reprezentau acte de danii făcute bisericilor şi mănăstirilor, sau acte de construire de biserici şi mănăstiri, pentru ca, în cadrul lor, numeroşi creştini să se poată aşeza şi să ducă o viaţă ascetică, recomandată de învăţătura hesihastică[8], fiind vorba despre epoca de însemnate construcţii şi picturi bisericeşti ale lui Radu cel Mare şi Neagoe Basarab. Este o realitate că, urmând curentul acelor vremuri, accesul la cunoaştere era posibil doar în cazul boierilor, călugărilor sau preoţilor, marea masă a populaţiei înţelegând spiritul liturgic, în special, prin intermediul picturilor religioase din biserici. În ceea ce priveşte nobilii locali, Neagoe Basarab, prin învăţăturile către fiul său Teodosie, a dat un nou sens ideii de cunoaştere, sublim şi patriotism. Departe de conceptul naţionalismului exaltat, putem afirma, că Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie este cea dintâi operă cunoscută din istoria culturii româneşti, care conţine o lecţie de patriotism şi constituie o vie mărturie de început de filosofie pedagogică. Este considerată o lucrare redactată în spiritul Renaşterii, aşa cum puţine se pot număra, în întreaga cultură pedagogică universală.
Această scriere poate fi de asemenea, catalogată, nu doar un document ce pune în lumină aspecte importante ale secolului al XVI-lea, privind spiritualitatea românească, dar, reprezintă şi un moment important, am putea aprecia, de cotitură, în ceea ce priveşte cultura filosofică la români; ancoraţi puternic de spaţiul balcanic-bizantin, dând acestui colţ de lume un caracter de legitimitate culturală.
Spiritul românilor, dorinţa lor de cunoaştere au fost strâns legate de condiţiile sociale şi politice ale statului în care se desfăşura o dublă luptă: în interior, lupta dintre domni şi boierii ce încercau să-şi concentreze puterea în propriile mâini; în exterior, lupta contra puterilor care încercau să subjuge ţara, în special, împotriva turcilor.
Michael Bocignoli din Raguza descrie situaţia conflictuală care exista în Ţara Românească, după moartea lui Neagoe Basarab: „…Basarab[9], domnul Ţării Româneşti, moare lăsând după el un fiu[10] de şapte ani.[11] Sultanul îi trece acestuia domnia şi îi pune epitropi pe turci[12] care să cârmuiască ţara până ce copilul ar ajunge vârstnic cu gândul să se înveţe românii cu domnii turci, căci ivindu-se acest prilej îi venise în gând să ocupe ţara cu desăvârşire… Iar românii nu l-au primit nici pe copil nici pe turci, ci primind în locul celui ce murise pe alt domn[13], ei trimit soli la turc şi îl roagă să întărească pe domnul ales de ei şi se străduiesc să-l convingă că acel copil nu e în stare de nimic[14] din cauza vârstei fragede şi nu e de loc potrivit pentru o ocârmuire atât de însemnată…”[15].
Am subliniat scrierile lui Bocignoli, în primul rând, pentru a evidenţia, prin prisma unui străin, situaţia existentă la nord de Dunăre, când Învăţăturile lui Neagoe Basarab vin cu ideea de popor şi ţară, în timp ce creştinismul european refulase aceste idei, aşezând, în locul lor, noţiunea de umanitate, de lume. A trebuit să vină Renaşterea, pentru ca ideile de popor şi patrie să-şi reia locul.
Atunci când abordăm un subiect despre cultură şi spiritualitate, în Ţara Românească şi în regiunile istorice Argeş şi Muşcel, trebuie să ne raportăm şi la dominaţia otomană în Balcani. Afirmăm acest lucru, pentru că popoarele care au suportat, o lungă perioadă, ocupaţia turcească au avut o viaţă fără şcoli şi fără posibilităţi de dezvoltare a culturii proprii. În Bulgaria, de exemplu, au funcţionat aşa – zisele şcoli de chilie, care erau şcoli de mânăstire, unde călugării ştiutori de carte dădeau învăţătură ucenicilor în chilia lor, predându-le scrierea, citirea, cântări religioase şi rugăciuni, iar, mai târziu, aritmetica. Acelaşi lucru se întâmplă şi în Serbia, cultura şi şcolile care aveau ca model pe cele din Bizanţ au avut o soartă asemănătoare. Această stare de fapt nu se întâmplă doar în statele balcanice, ci şi în Ungaria care, începând cu a doua perioadă a sec. al XV-lea şi până în 1526, după momentul istoric Mohaci, cunoaşte o epocă de însemnat progres cultural. În timpul perioadei de ocupaţie turcească, paşalâcul se întindea până la Pecs şi Pojony (Bratislava), iar cultura, universităţile şi şcolile traversează o perioadă foarte grea, în special, pentru că alegerea profesorilor cădea în sarcina autorităţilor bisericeşti care se confruntă cu o limitare drastică a prerogativelor sale.Exemplele pot continua şi în Polonia sau Ucraina, numai că, în cazul acestor state, cultura a avut de suferit din alte motive. În Polonia secolului al XVI-lea, din cauza evenimentelor interne politice şi economice, când marea moşierime a cărei putere crescuse prefera să nu-şi mai trimită fiii la Universitatea din Cracovia, ci în străinătate, ceea ce va duce la slăbirea învăţământului polonez. În Ucraina, situaţia era cu totul alta, şi anume statul cunoaşte o lungă perioadă de dominaţie tătară, iar, când această stăpânire dispare, se vede împărţit între Polonia şi Lituania care nu aveau niciun interes în promovarea şcolilor şi, implicit, a culturii, această responsabilitate revenind clerului ucrainean. Nu întâmplător, am amintit despre clerul ucrainean, un rol important în promovarea culturii în această ţară având-o mitropolitul Petru Movilă care organizează, la Kiev, un colegiu ortodox, după modelul colegiilor iezuite din Polonia.
Revenind în spaţiul geografic al Argeşului şi Muşcelului, remarcăm că aceste regiuni, puternic impregnate de arta bizantină şi sobrietatea gotică, au avut un rol hotărâtor în tot ceea ce au însemnat obiectele de cult, de mai târziu, în Ţara Românească. Construcţiile ecleziastice din acest spaţiu îşi găsesc, cu uşurinţă, loc în sufletul românilor de pretutindeni, în ciuda faptului că oraşele îşi pierd, treptat, din importanţa politică şi strategică. În acest sens, stă mărturie şi hrisovul lui Radu de la Afumaţi, de la 1528 (7036), prin care se dăruieşte mănăstirii de la Argeş jumătate din Piteşti, din sat, din moară şi din vamă[16]. Importanţa acordată de domnitor acestui document reiese şi din faptul că unul dintre martorii înscrişi în hrisov este şi jupan Pîrvul ban al Craiovei, alături de alţi înalţi dregători. Mănăstirea de la Argeş a fost construită, ca şi mănăstirea Dealu, din Târgovişte, la marginea unor drumuri de largă circulaţie: cea din Târgovişte, lângă şoseaua ce leagă oraşul de Ploieşti, iar cea argeşeană, aproape de bifurcarea care duce spre vest, prin Cîineni, de Sibiu, iar, spre est, de Câmpulung – Muşcel. Este adevărat că putem asocia legătura simbolică pe care voievodul o avea cu mănăstirea de la Argeş, ctitorie a lui Neagoe Basarab fără, însă, a minimiza semnificaţia acestui loc de cult. Aproximativ, în aceeaşi perioadă, dalmatul Tranquilo Andronico (Andreis)[17] menţionează Piteştiul, dar, de această dată, în contextul luptei pentru tronul Ungariei între Ioan Zápolya şi Ferdinand I de Habsburg, când Aloisio Griti este împresurat, în 1534, în tabăra de la Piteşti, de către oastea domnitorului Vlad Vintilă[18].
În a doua jumătate a veacului al XV-lea, principatul muntean decade în toate privinţele[19], deci, şi în ceea ce priveşte aspectul bisericesc. În puţinele documente din acest timp, abia dacă se pomeneşte numele lui Macarie, Mitropolitul lui Radu cel Frumos şi al mitropolitului lui Basarab cel Tânăr, iarăşi Macarie. Revigorarea Bisericii Româneşti se datorează şi unui curent extern[20], odată cu migrarea clerului sârbesc spre Ţara Românească şi Ungaria, odată cu destrămarea definitivă a statului sârb. Evlaviosul domn, Radu cel Mare, caută a se folosi de aceşti clerici, în ideea de a da un nou suflu vieţii spirituale a românilor[21]. La fel, putem afirma că, începând cu această perioadă, Ţara Românească prezintă un interes major, ocupând o poziţie cheie, pentru statele din centrul şi apusul Europei, datorită aşezării sale geografice între Imperiul Otoman, sub a cărui dominaţie se afla şi între Ungaria, sau, în cazul Moldovei, şi Polonia. Aceste state, urmăresc, atent evoluţia evenimentelor, încercând prin diferite mijloace, inclusiv, intervenţii la Înalta Poartă, să aducă, la cârma Ţării Româneşti, domni ce le erau favorabili şi care le puteau ţine la curent cu desfăşurarea politicii turcilor. Aceste imixtiuni veneau şi pe un fond religios, având în vedere prezenţa saşilor, nu numai în târgurile de graniţă, cum ar fi Câmpulungul, dar şi în cetatea de scaun, Târgovişte. Subliniem acest fapt, în primul rând, atrăgând atenţia că influenţa germană, în speţă, Biserica Catolică, prin acţiunile misionarilor săi reuşeşte, pentru o scurtă perioadă de timp, să ofere o slabă contrapondere la ortodoxismul românesc. Colonizarea saşilor, la sud de Carpaţi, precum şi convertirile la catolicism, poate şi ca o măsură, în plus, la acţiunile Contra-Reformei iniţiate de papa Pius al IV-lea în 1560, în timpul Conciliului Tridentin, nu reuşesc să delimiteze clar, în conştiinţa românească, ideea de catolicism sau de spiritualitate legată de această confesiune creştină. În ceea ce priveşte existenţa misionarilor pe teritoriul Ţării Româneşti, stau mărturie şi menţionările călugărului franciscan Francesco Pastis din Candia[22]: „…Ei au episcopi şi arhiepiscopi. În oraşul Târgovişte din Ţara Românească sânt două biserici, în care se slujeşte după ritul roman[23]: una este a saşilor, iar cealaltă este mănăstirea în care stau călugării franciscani. Aceşti călugări slujesc în amândouă bisericile şi cei care trăiesc după ritul roman sunt saşi şi sunt vreo treizeci de familii[24] şi câţiva raguzani; şi acei saşi trăiau mai înainte după ritul luteran  şi aveau un preot luteran. După ce am venit eu şi am avut acel loc sub conducerea mea, i-am convertit şi am alungat pe preotul lor[25]; din mila lui Dumnezeu, au trăit şi trăiesc acum după ritul roman”[26].
Menţionarea de mai sus este făcută la sfârşitul veacului al XVI-lea şi face parte    dintr-un set de informaţii înaintate de acesta unui prelat de pe lângă papă, la cererea acestuia.
Luând în consideraţie aspectul gotic, prezent pe teritoriul Ţării Româneşti, putem aprecia că, faţă de Câmpulung, unde se mai păstrează, încă, corul, din prima jumătate a sec. al XV-lea, al bisericii orăşenilor catolici „Sf. Iacob cel Mare” şi numeroase vestigii de la mănăstirea Cloaşterului şi cea a Argeşului, unde nu se mai găseşte nimic din dispărutul locaş al episcopiei catolice, Târgovişte ocupă un loc de mijloc, permiţându-ne să deducem locul bisericii frâncilor şi importanţa acestuia în evoluţia ulterioară a culturii şi spiritualităţii româneşti. Oricum, prezenţa saşilor la Târgovişte este evidentă, chiar dacă acest oraş cunoaşte o ascensiune mai târzie decât prima reşedinţă a ţării, Argeşul, sau cea de-a doua, vechiul centru comercial, Câmpulungul[27]. Târgovişte devine reşedinţă domnească abia în vremea domniei lui Alexandru Aldea (1431 – 1436) şi nu mai devreme, cum se susţine, de obicei[28].
În oraşul Câmpulung, saşii joacă un rol important, atât în angrenajul societăţii medievale muşcelene, cât şi în cel al Ţării Româneşti. Comunitatea săsească venită din Transilvania, odată cu descălecătorul de ţară Negru Vodă, aşa cum descrie Letopiseţul Ţării Româneşti, era ca o provocare aruncată ortodoxismul răsăritean marcă a slavilor răsăriteni puternic influenţaţi, la rândul lor, de Bizanţ. Cunoscut este că, de-a lungul timpului, catolicismul şi saşii s-au dispersat, treptat, în masa ortodoxismului, românii devenind, cu timpul, principala etnie a acestui târg muşcelean.
Biserica catolică a Bărăţiei, construită în secolul al XIII-lea, unde se află şi mormântul comitelui Laurentius de Longo Campo, stă mărturie, şi astăzi, a unor vremuri pentru totdeauna, pierdute, dar, niciodată, uitate. Nu există date certe, ne referim la scrieri vechi, note de cancelarie sau documente de orice fel, care să ateste conflicte deschise între catolici şi ortodocşi. Din Relaţia anonimă despre Ţara Românească, din secolul al XVII-lea, avem câteva date despre ceea ce însemna populaţia ortodoxă şi catolică din Câmpulung: „Acum sunt la Câmpulung cam 10 familii de catolici, nu ştiu dacă sunt ceva mai multe sau mai puţine; două slujesc din timpurile de demult  parohului; ceilalţi sunt foarte săraci, secătuiţi şi fără vlagă; îndură multe rele şi prigoniri de  la români. Ei le spun  lor: Boteză-te păgâne, ca să-ţi luăm o sumă mai mică”. Parohul lor este fratele Martin Tobia din ordinul Franciscanilor, născut acolo”[29].
Într-o perioadă în care noţiunea de naţiune începea să prindă rădăcini adânci în Ţara Românească, iar lumea nu mai era împărţită doar în creştini şi musulmani, anumite divergenţe au ca punct de plecare unele nemulţumiri legate de religia unor locuitori, fiind soluţionate într-o manieră mai puţin paşnică. După cum reiese, elementul catolic din Câmpulung, în jurul secolului al XVII-lea, nu mai reprezenta, nici pe departe, principala religie a oraşului. Cu toate acestea, la 25 mai 1656, domnitorul Constantin Şerban restituia catolicilor locul unei foste mănăstiri dominicane, ceea ce demonstrează, încă o dată că intoleranţa religioasă nu fusese sădită în sufletul românilor într-o perioadă în care Occidentul civilizat – aşa cum precizam într-un capitol anterior producea masacre teribile în numele credinţei: „La Câmpulung fusese o mănăstire[30] a călugărilor amintiţi mai sus, clădită după câte se spune, de fericitul Capistrano[31] în vremea doamnei Ecaterina[32], soţia lui Negru Vodă care era catolică, mănăstire închinată Sf. Elisabeta din Ungaria. În această mănăstire s-au săvârşit minuni mari, după cum mărturisesc locuitorii acestui oraş. Atât ai noştri cât şi schismaticii blesteamă pe un oarecare egumen schismatic, care a ruinat acest loc împreună cu biserica, şi a pus stăpânire pe loc; dar în 1659 pe când mă aflam în slujba domnului Constantin[33], eu am redobândit cu multă trudă şi osteneală acest loc pe care îl stăpânim astăzi; pe el s-ar putea construi din nou o capelă mică, atât prin dărnicia alor noştri, cât şi a schismaticilor, care cercetează zilnic acel loc, pe înserate, aprinzând lumânări de ceară şi în zilele de sărbătoare”[34].
Documentul care a stârnit curiozitatea istoricilor – Relaţia anonimă latină despre Ţara Românească – ce se afla la biblioteca regală din Pesta, vorbeşte despre comportamentul tiranic pe care voievodul Şerban Cantacuzino îl are faţă de judele catolic al Câmpulungului, Andrei. Chiar dacă, în documentul amintit mai sus, voievodul l-a pedepsit, aspru, pe jude, pentru că era catolic, acelaşi document vorbeşte şi de pedepsirea exemplară a altor persoane din anturajul domnitorului. Sunt, aproape, inexistente mărturiile prin care un om este pedepsit din cauza convingerilor religioase, iar acest caz pare singular şi izolat, mai ales că voievodul aprins de mînie pedepseşte o persoană şi nu se îndreaptă, nici pe departe, împotriva comunităţii catolice din Câmpulung: „…pe Andrei judele de Câmpulung, bărbat catolic care a slujit cu credinţă în timpul slujbei sale pe mulţi domni şi care fusese din nou întărit în slujbă – deoarece în fiecare an judele este schimbat de locuitorii din Câmpulung – nu l-a vrut domnul; şi când acesta, trimis de comunitatea locuitorilor, s-a dus la domn împreună cu un alt catolic numit Blasiu, domnul mâniat, nu din cauză că fusese făcut jude, ci pentru că era catolic, a vrut sa-l înspăimânte şi să-l încânte prin ameninţări şi făgăduieli; nenorocitul de Blasiu a căzut şi s-a făcut ortodox. Dar Andrei a răspuns cu libertate de vorbire catolică: „Nu vreau să schimb aurul şi argintul pe aramă sau plumb”. Pe dată, tiranul aprins de mânie l-a osândit să i se radă barba şi nu după cum este obiceiul ci, faceţi-i lui barba aşa cum o poartă papa de la Roma[35] şi, astfel, i s-a ras barba şi i s-a făcut doar la bărbie, ca o coadă de rândunică şi apoi despuiat până la brâu şi cu mâinile legate, l-au bătut gâdele pe acest Andrei în piaţă şi pe uliţi făcându-i mare necinste”[36].
Chiar dacă documentul precizează că vina judelui era numai aceea de a fi catolic, încă, nu putem aprecia că există un conflict aparent sau latent între catolici şi ortodocşi, voievodul îndreptându-şi furia domnească şi asupra supuşilor săi schismatici. Nu furia domnitorului este importantă, ci cauza, pentru că împrejurările istorice îi sileau pe voievozi la plata unor sume importante de bani către oficialii otomani, pentru a se menţine în scaunul domnesc, aşa cum reiese chiar din documentul mai sus menţionat.
Cele două comunităţi religioase reuşesc să coexiste paşnic şi chiar să-i accepte pe luterani, dovedind că relaţiile strânse, într-o perioadă de mari încercări istorice, erau vitale pentru supravieţuirea lor şi a cetăţii în care locuiau. În acest sens, călugărul franciscan, Jeronim Arsego, trimis de la Constantinopol de către episcopul din Nona, Petru Cedulini, pentru a se informa asupra progresului catolicismului în Ţara Românească, face chiar un recensământ al sufletelor care se găseau aici[37].
Textul său redă o situaţie de o mare importanţă, punctând, pe de o parte, faptul că cel care păstorea aceste suflete nu aparţinea nici cultului catolic, nici celui ortodox, aspect interesant legat de perceperea religiei şi de credinţa într-un Dumnezeu omniprezent, indiferent dacă este catolic, luteran sau ortodox, iar, pe de altă parte, se face vizibil caracterul tolerant al populaţiei, indiferent de confesiune. Putem observa că acest caracter omogen al comunităţii îşi are originea, fie în faptul că, înainte de a se stabili, străbunii lor locuiau în oraşele maghiarilor sub cârmuirea craiului, având un comes dintre ei, fie datorită pericolului tătărăsc care îi silea pe locuitorii ce se aflau pe culoarul sângeroaselor invazii să uite diferendele religioase şi să se unească într-o comunitate bine închegată.
Paul de Alep descrie, în urma călătoriei prin Ţara Românească, marea evlavie pe care o avea populaţia din acest oraş, asemănătoare cazacilor; căci fiecare dintre ei, femeie, copil, nu a pregetat, ci cu toţii au venit să se spovedească şi să primească binecuvântarea de la patriarh în biserica care se înălţa măreţ pe patru stâlpi frumoşi şi cu o clopotniţă mare şi foarte înaltă[38].
Prezenţa catolicilor în Câmpulung este, evident, justificată de mişcările de populaţie dinspre şi spre Transilvania, catolicii fiind menţionaţi, de altfel, în majoritatea oraşelor de la poalele Carpaţilor, după cum reiese din scrisoarea lui Giovanni Del Monte către Nunţiul Apostolic din Polonia. Câmpulungul este menţionat ca un oraş de la graniţa cu Transilvania, unde locuitorii sunt ortodocşi, dar există şi 60 de familii de catolici saşi care au o biserică ce poartă hramul „Sf. Maria”, slujiţi de doi călugări franciscani reformaţi, existând, de asemenea, şi o comunitate de catolici maghiari supuşi ai aceleiaşi biserici; în aceeaşi scrisoare se vorbeşte despre catolicii din Râmnic şi Buzău.
Minoritul Francesco-Maria Spera care a slujit ca misionar în Ţările Române şi Moldova, într-o scrisoare expediată către secretarul Congregaţiei, cu privire la situaţia existentă în Moldova şi Ţara Românească aminteşte despre Câmpulung, făcând o comparaţie între elementul catolic, de aici, şi din alte târguri ale Valahiei: „Acolo este o biserică ce are două vii, câteva fâneţe. Acum se află acolo un Observant[39]. Acolo pot sta doi preoţi, căci catolicii dau de regulă de Crăciun, de Paşte şi de Adormirea fecioarei Maria câte o sumă anumită de bani de fiecare casă şi o măsură de vin de fiecare casă la culesul viilor, şi alte pomeni la biserică în zilele de sărbătoare. Acum 20 de ani am fost eu misionar acolo; erau peste 70 de case de catolici şi peste 600 de suflete. Acolo poate sta cel puţin un misionar fără vreun subsidiu de la Congregaţie”[40].
Referitor la prezenţa puternicei comunităţi catolice, în 1652, misionarul afirmă că a stat 5 ani la Câmpulung. De asemenea atrage atenţia şi faptul că acelaşi minorit (călugăr franciscan) consemneaBucureştiul ca reşedinţă a domnului, loc cu puţini catolici şi cu o biserică mică. Râmnicul este, de asemenea, pomenit ca loc unde nu mai sunt catolici, din cauza ciumei care a bântuit pe acolo. Interesant de remarcat este faptul că, nu neapărat, numărul de catolici este important, ci comuniunea lor cu românii ortodocşi;  în documentele vremii, a se face valah însemna a deveni ortodox. În aceeaşi Relaţie anonimă despre Ţările Române, scrisă înainte de 1688, se observă cum, elementul catolic din Câmpulung era cel mai important din Ţara Românească, după Bucureşti, în ultima jumătate a secolului al XVII-lea; numărul misionarilor, catolici la Bucureşti, crescuse considerabil încă din timpul domniei lui Matei Basarab care a permis călugărilor franciscani să se aşeze şi să-i readucă în cadrul bisericii catolice pe cei care se molipsiseră de erezia lui Luter: „Dar sporind mai mult erezia luterană, acei catolici fie că au fost scandalizaţi  sau că au fost lipsiţi de preoţi, s-au făcut valahi (ortodocşi) afară de Câmpulungeni care au trecut la erezia lui Luter. Iar domeniile bisericeşti, pământurile şi alte bunuri nemişcătoare şi mişcătoare le-au luat românii, împreună cu documentele autentice şi cu privilegiile li le-au dat pe veci uitării. Însă Câmpulungenii după ce au stăruit, în îndărătnicia lor eretică au revenit în timpul domniei lui Matei Basarab în sânul Bisericii catolice prin strădania călugărilor franciscani şi prin osteneala arhiepiscopului de Sofia vicar apostolic în Ţara Românească…”[41].
În acest text, se observă că, de fapt, erezia câmpulungenilor, în speţă, a saşilor, s-a datorat, în primul rând, comportamentului franciscanilor conventuali, duşmăniţi şi denunţaţi de rivalii lor, franciscanii observanţi. Trecerea la luteranism a celei mai mari părţi a comunităţii catolice din oraş este evidentă, atâta timp, cât acest lucru este repetat de către călugării misionari. Era clar că luteranismul nu putea aduna prea mulţi adepţi, având în vedere şi aspectul catolico-ortodox al cetăţii. Acest lucru îi face pe eretici să treacă la ortodocşi, iar, împreună cu cei rămaşi încă luterani, vreo 50 de familii, care toate s-au făcut catolice, au păstrat până în ziua de azi, pecetea comunităţii, deşi s-au judecat foarte aprig pentru ea, în faţa tuturor domnilor de rând, aşa cum remarca, Alexadru Lepădatu, reputat istoric român stins din viaţă în temniţa comunistă de la Sighet, în lucrarea sa apărută în 1914, Un mănunchi de cercetări istorice[42],
Treptat, trecerea unei părţi a populaţiei catolice la ortodoxie se accentuează, ceea ce atrage, în numeroase rânduri, furia misionarilor, după cum reiese din următorul text: „…şi mai sunt unii care lăsându-şi soţiile s-au făcut schismatici, dacă aceştia ar fi în puterea mea, nu i-aş osândi la moarte, ci m-aş îngrijii a-i pedepsii cu bătăi crunte în pieţe publice şi cu înfierarea unei veşnice infamii şi a-i readuce în sînul bisericii…”[43].
După perioade îndelungi de nesiguranţă şi frământări, pe care Ţara Românească şi, implicit, Biserica Ortodoxă le resimt, o stare de oarecare stabilitate şi înflorire se instalează, în timpul domniei lui Matei Basarab, precum şi a urmaşilor săi. În acest răstimp, ortodoxismul, prin vocea mitropolitului Teofil, se implică, activ, în dezvoltarea culturii româneşti, fără a trece, evident, cu vederea că viaţa artistică a Valahiei se bucură şi de sprijinul generos al lui Matei Basarab, al soţiei sale, doamna Elina, şi al fratelui ei, învăţatul Udrişte Năsturel. În cursul domniei lui Matei Basarab, se conturează trei curente culturale: cel slavon, cel grecesc şi cel românesc, sprijinite de clerul de mir, monahal şi de marea masă a credincioşilor români. Câmpulungul devine un important centru de cultură, având în vedere şi caracterul său – după cum menţionam mai sus – catolico-ortodox. Se tipăresc, aici, primele cărţi în limba română, prin strădaniile lui Matei Basarab şi ale mitropolitului Teofil care îi solicită lui Petru Movilă, mitropolit al Kievului, o tipografie. Acesta i-a îndeplinit dorinţa, trimiţându-i o tiparniţă completă, în 1635, care a fost aşezată în mănăstirea de la Câmpulung şi câţiva meşteri tipografi în frunte cu Andrei Verbinţki fostul conducător al tipografiei Lavra Perceska din Kiev[44].
Se cunosc trei cărţi slavoneşti care au ieşit de sub teascurile tiparniţei de la Câmpulung: „Molitvelnicul” (1635), „Antologhionul” (1643) şi „Psaltirea” (1650).  Tot aici, s-a tipărit, în 1642, o carte în limba română intitulată Învăţătură preste toate zilele, tradusă din greceşte. Ultimele trei cărţi au fost tipărite sub îndrumarea şi pe cheltuiala ieromonahului Melchisedec, egumen al mănăstirii Câmpulung.
Acest târg devine, astfel, un veritabil centru de cultură al Ţării Româneşti, un adevărat pilon al ortodoxiei din Muntenia. Spiritual, putem remarca coabitarea paşnică a celor două confesiuni religioase, timp de secole, fiecare dintre ele influenţând, mai mult sau mai puţin, cultura din Ţara Românească, iar, din punct de vedere material, este evident că situarea Câmpulungului pe drumul comercial care leagă Transilvania de Muntenia îi asigura prosperitatea economică, atrăgând, totodată, atenţia mai marilor acelor timpuri. Acest aspect îl determină pe voievodul Matei Basarab să rezidească, în Câmpulung, între anii 1635 şi 1636, mănăstirile Adormirea Maicii Domnului şi Negru – Vodă.
Apreciam, anterior, că oraşul devine, chiar, un pilon al ortodoxismului în Muntenia, ştiut fiind faptul că egumenul Dionisie, de la mănăstirea Radu Vodă, din Bucureşti, care a fost călugăr şi eclesiarg la mănăstirea Adormirea Maicii Domnului, din Câmpulung[45], este înscăunat, la 24 iunie 1672, mitropolit, în locul celui lovit de urgia domnească, Teodosie, cel care luase partea familiei boiereşti a Cantacuzinilor[46] şi care ceruse pedepsirea boierului Stroe Leurdeanu[47]. Cazul egumenului Dionisie nu este singular, pe 4 aprilie 1668, pe scaunul vacant al episcopiei Buzăului a fost ales ieromonahul Grigorie, egumenul mănăstirii Brâncoveni. Acesta a fost, în tinereţe, preot la Câmpulung, iar, după moartea soţiei, s-a călugărit la mănăstirea cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din acel oraş.
Odată cu deschiderea Munteniei către Occident, pe la începutul sec. al XIX-lea, ortodoxismul câmpulungean preia anumite elemente de cultură apuseană, îndeosebi, în domeniul arhitecturii şi picturii. Astfel, stilul bizantino-român, tradiţional, cultivat, în special, de zugravii şi iconografii de la sate va parcurge paralel cu istoria stilul apusean, bazat pe arta Renaşterii italiene. Pictorii români îşi fac studiile la Roma, Paris, Viena etc. ( pictorul Mişu Popp, braşovean, cu studii la Viena, va zugrăvi biserica Sf. Nicolae, în stilul ce caracterizează arta apusului).
Catolicismul şi ortodoxismul din Câmpulung au reuşit să treacă peste zavistiile timpurilor tulburi ale evului mediu, peste încercările, mai mult sau mai puţin, provocatoare ale unor potentaţi ai vremii moderne, bisericile au continuat să dăinuie, şi astăzi, ancorate în tradiţionalismul papalităţii sau sub edictele împăratului bizantin Constantin. Trebuie remarcat că unitatea de care au dat dovadă câmpulungenii, de-a lungul timpului, se datorează faptului că, atât catolicii, cât şi ortodocşii, se supun aceleiaşi autorităţi doctrinale – Sfânta Scriptură – iar tradiţionalismul creştin este binecunoscut.
La biserica catolică „Sf. Iacob” din Câmpulung, şirurile de credincioşi care vin sau se întorc de la slujbă nu ezită să-şi salute prietenii de altă confesiune, dând, de fapt, bineţe sutelor de ani de comuniune paşnică, nepătaţi de conflicte religioase sau etnice, căci nu poţi vorbi de trecut, fără să priveşti în viitor şi nu-ţi poţi privi viitorul, fără să-ţi accepţi trecutul.
Caracterul câmpulungenilor ar putea fi foarte bine caracterizat de una din aprecierile marelui istoric Nicolae Iorga: „Veselia oamenilor e ca şi mirosul florilor, nu se ridică din trupuri veştede”[48]. Astfel, am putea numi o populaţie, un oraş, o entitate religioasă care şi-a scris propria pagină, ca o adevărată provocare istorică: catolicism şi ortodoxie.
Începutul secolului al XVII-lea este marcat de personalitatea lui Matei Basarab. Pe vremea acestuia, Câmpulungul a fost vizitat de misionarul catolic Bakšić, episcop de Galipoli, care preciza în descrierea călătoriei sale că, în timpul acela, oraşul avea un număr însemnat de catolici. Importanţa acordată acestui târg aflat în imediata apropiere a Transilvaniei este subliniată şi de documentul emis de Matei Basarab, la 3 mai 1646, în care acesta dă orăşenilor carte prin care sunt înnoite privilegiile arătate în cartea lui Radu Mihnea, din 1615, adăugând că „…numai ei au voie să vândă în oraş. Străinii care ar vinde să le rămână butea deşartă pe seama oraşului şi să dea plocon slujbaşilor domneşti”[49].
Cărţile date de voievod câmpulungenilor încearcă să menţină stabilă situaţia într-un oraş de o importanţă covârşitoare pentru domnie, având în vedere că, aşa cum arătam mai sus, acesta se afla pe culoarul ce făcea, rapid, trecerea în Transilvania. În acest sens, avem şi documentul din, 29 septembrie 1647[50], în care voievodul intervine într-un conflict apărut între egumenul mănăstirii Sfânta Troiţă şi orăşeni, în ceea ce priveşte plata vinăriciului. Domnitorul este, tranşant, în favoarea câmpulungenilor care îi aduseseră la cunoştinţă prin  judeţul lor, nemulţumirile legate de plata acestui bir.
Este adevărat că sunt mai multe documente care vorbesc de atenţia pe care domnitorii Ţării Româneşti o arată oraşului Câmpulung, pe care le vom invoca în funcţie de tema în discuţie. Abordarea prin prisma spiritualităţii şi a culturii a unei comunităţi restrânse, în graniţele cronologice a trei veacuri, este strâns legată de evoluţia întregii societăţi din care aceasta face parte. Din acest motiv, este, imperios necesară raportarea regiunilor Argeş şi Muşcel la un tot unitar care le implică în angrenajul statului românesc din care fac parte. Pentru a trage concluzii referitoare la menţionările călătorilor străini şi pentru a crea un paralelism între acestea şi documentele autohtone, în spiritul unor păreri îndelung cumpănite, trebuie bine înţelese mentalităţile colective, aşa cum au fost ele exprimate. Cunoaşterea temeinică a unui tip de model uman sau comunitate, dintr-o anumită perioadă a Evului Mediu românesc, ajută la înţelegerea peisajului vechilor mentalităţi şi a ceea ce decurge de aici: cultură, educaţie, comportament, cu trimitere directă la perceperea exactă a momentului trecerii românilor de la medieval, în modernitate. În acest sens, mărturiile disparate ale călătorilor străini, de ordin artistic, comportamental, istoric, etnologic, lingvistic, religios  etc. reprezintă măsura  înţelegerii unui popor strivit de ambiţiile dominatoare ale marilor imperii din vecinătatea imediată.
În acest context, documentele autohtone emise de-a lungul perioadei de dominaţie străină, într-un timp în care Ţara Românească nu are, cel puţin teoretic, responsabilitatea juridică reprezintă o piatră de hotar în crearea unei ordini care ţintea spre forme monarhice moderne şi, implicit, în conturarea unei conştiinţe naţionale, într-un sens modern. Alegerea pentru această lucrare a comunităţilor din primele cetăţi de scaun ale statului medieval românesc nu este întâmplătoare, având în vedere că, în mare măsură, natura analizării lor reprezintă, de fapt, o aprofundare a întregului spaţiu românesc. Acest aspect trebuie subliniat, pentru că, în ciuda faptului că Moldova şi Ţara Românească au evoluat ca entităţi statale diferite, aflate, frecvent, în conflict, noţiunea de naţiune românească se înfiripa într-o manieră hotărâtoare şi afirmăm acest lucru în contextul în care domni Basarabi urcă pe tronul Moldovei[51], iar domni Muşatini, pe cel al Ţării Româneşti[52], relevând, astfel, că acest popor era conştient de apartenenţa lui la latinitate.
Ansamblul de idei şi de sentimente care caracterizează comunitatea argeşeană şi muşceleană, luat ca un element monolitic, din punctul de vedere al vieţii spirituale, al specificului culturii sale, poate fi uşor integrat celorlalte comunităţi româneşti din zonele istorice ale Ţării Româneşti, existând, cum este normal, de altfel, mici linii de demarcaţie culturală sau de mentalitate, dar într-o concepţie unică, în ciuda unei configurări geografice destul de variate.
În secolul al XVII-lea, românii de la sud de Carpaţi continuau să aibă o administraţie proprie, structuri social-economice proprii şi cultură naţională, acest lucru datorându-se, în special, personalităţilor reprezentative, ca: Matei Basarab, Şerban Cantacuzino sau Constantin Brâncoveanu. În ciuda conflictului de notorietate dintre Matei Basarab şi domnul Moldovei, Vasile Lupu, în acest secol se accentuează colaborarea politică subliniată prin alianţe antiotomane între ţările româneşti, iar cultura bisericească, joacă în acest sens, un rol esenţial. Tot în aceast timp, Biserica Ortodoxă Română cunoaşte o perioadă de apogeu prin marii ei ierarhi cărturari: Teodosie, Ştefan, Teofil şi Antim Ivireanul, prin numeroase lăcaşuri de închinare sau tipografii, înfiinţate în diferite centre bisericeşti.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, austriacul Johann Friedel[53], prin scrierile lui legate de români, defineşte situaţia populaţiei din Oltenia sub dominaţia austriacă. Am ales aceste mărturii, în primul rând, datorită poziţionării geografice a Olteniei, chiar lângă ţinuturile istorice ale Argeşului şi Muşcelului, dar şi datorită faptului că regiunile în discuţie, în a doua jumătate a secolului al XVIII, erau într-un permanent schimb cultural cu cele de dincolo de Olt. De altfel, Craiova este menţionată, alături de Argeş şi Câmpulung, ca un loc cu puternice comunităţi de confesiune catolică, cu aproape un secol înainte de începerea dominaţiei austriece în Oltenia, de către misionarul ce  se prezintă atât minorit cât şi conventual, Andrei Boguslavich[54], în timpul  călătoriei lui prin Ţara Românească, în anul 1623.
În ciuda unei vieţi aspre, după cum observă locotenentul austriac, locuitorii satelor româneşti sunt menţionaţi ca fiinţe omeneşti ce trăiesc într-o perfectă armonie cu natura şi cu Dumnezeu. Liniştea care învăluie munţii şi satele i se pare, mai degrabă, sărbătorească, iar imaginile idilice ale turmelor de oi le aseamănă poemelor pastorale germane. Simplitatea, cumpătarea, geniul firesc, nevinovăţia moravurilor acestor oameni sunt copleşitoare, certificând, cu oarecare surprindere, că naţiunile care trăiesc departe de civilizaţie au nevoie de mai puţine măsuri forţate pentru a-şi păstra siguranţa : „Dovada că această naţiune se ţine de acelea care trăiesc departe de civilizaţie  este neştiinţa lor completă asupra a tot ce nu priveşte nemijlocit conservarea vieţii. Religie, viitor, suflet, Dumnezeu, virtute sunt numai cuvinte goale[55] pentru ei, pe care nici nu le înţeleg. I-aş compătimi dacă li se trimite misionari pentru a-i învăţa despre aceste puncte. Mulţumirea, nevinovăţia moravurilor ar fi alungate repede din cercul acestor puţini fericiţi, la care nu şi-a găsit încă drumul otrava bonzilor”[56].
Simpatia lui Friedel pentru români şi pentru suferinţele îndurate de ei sub dominaţia habsburgică reiese şi din descrierea stării românilor din Banat, cuprinsă într-o altă scrisoare publicată în ediţia scrisorilor lui.  Acest călător continuă să remarce calităţile sufleteşti ale românilor într-o manieră tulburătoare, neuitând să puncteze, pe alocuri, că românii sunt aşa cum i-a lăsat mama natură adică naturali, nestricaţi şi mulţumiţi[57]. Un paragraf care atrage atenţia este acela în care rămâne fascinat de curăţenia şi libertatea moravurilor: „Deseori, şedea tânărul îndrăgostit în câmpul de păpuşoi, prin care treceam, lângă zeiţa sa româncă, o dezmierda şi o săruta fără să se simtă stânjenit de prezenţa noastră. Părea că amândoi ne întrebau cu privirile dacă nu-i invidiem ?”[58]
Am ales zicerile acestui călător, pentru a crea o simetrie cronologică a lucrării de faţă, dar şi pentru a sublinia calităţile morale ale unui popor greu încercat, ce încă îşi păstra puritatea sufletească, prin cutume strămoşeşti. În zilele noastre, încă se păstreză, în multe sate, expresia nu se cade să faci un lucru sau altul, nu  nu se poate, ci nu se cade. Spiritualitatea românească, aspectul religios se bazau şi se bazează pe obiceiuri străvechi de comportament.
Aceste aspecte pozitive, privind viaţa românilor, din secolul al XVIII-lea, nu se regăsesc şi în legăturile pe care Biserica Ortodoxă Română le are cu celelalte biserici ortodoxe. Datorită numeroaselor proprietăţi pe care le aveau la nord de Dunăre, cele patru Patriarhii răsăritene, de la Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, cârmuitorii lor nu mai sunt nevoiţi să vină în Ţara Românească după ajutoare. În schimb, mulţi ierarhi, egumeni, preoţi şi dascăli greci se aşază la noi, fără să mai vorbim de şirul nesfârşit de greci veniţi ca însoţitori ai domnilor fanarioţi şi ridicaţi în diferite dregătorii. În Ţara Românească, scaunele vlădiceşti au fost, mult timp, ocupate de greci. Reprezentaţii patriarhiilor mai sus numite, în special, cea de Constantinopol, fac apel, în repetate rânduri, la domnii fanarioţi[59], pentru a le acorda materiale.
Recunoscând rolul pe care-l deţinea Mitropolia Ungrovlahiei, în marea familie a Bisericilor Ortodoxe, patriarhul ecumenic, Sofronie II (1774-1780), la solicitarea domnitorului Alexandru Ipsilanti acordă mitropolitului Grigore II şi urmaşilor săi în scaunul Ţării Româneşti titlul onorific de locţiitor al scaunului din Cezareea Capodocia, prin scrisoarea sa din 10 octombrie 1776[60].
În perioada de care ne ocupăm, a sporit, în chip neobişnuit, numărul arhiereilor titulari hirotonisiţi şi stabiliţi, la noi, pe lângă mânăstirile închinate care, de multe ori, pricinuiau neajunsuri ierarhilor locali, prin numeroase hirotonii pe care le săvârşeau pe bani. Câţiva arhierei titulari sau egumeni au fost ridicaţi cu ajutorul domnilor fanarioţi pe scaunul mitropolitan sau pe cele episcopale. Mitropoliţii greci ai Ungrovlahiei: Mitrofan de Nissa, originar din Tasos, Neofit Cretanul, Filaret Mihalitzis, din insula Zante, Dositei Filitti, din Podgoriana Epirului, toţi, în secolul al XVIII-lea, au desfăşurat o activitate apreciabilă în folosul păstoriţilor lor români, care le face un loc de cinste între ceilalţi mitropoliţi de neam românesc.
În ceea ce priveşte legăturile cu Patriarhia Alexandriei, primul patriarh alexandrin care a cercetat Ţara Românească, dar şi Moldova a fost Samuil Capasulis (1710 – 1723), care le mai vizitase şi înainte de urcarea pe scaunul patriarhal[61]. Călătoria lui la nord de Dunăre a durat trei ani, prilej cu care au fost închinate patriarhiei pe care o păstorea mai multe mănăstiri din Moldova  şi Ţara Românească, din care amintim mânăstirea „Sf. Arhanghel Mihail”, din Râmnicu Vâlcea. Mânăstirea Cernica, deşi era închinată, de ctitor, Mitropoliei, a fost declarată metoc al mânăstirii Zlătari din Bucureşti, şi închinată, Alexandriei, fiind redată Mitropoliei, în 1750[62]. Ultimul patriarh care a călătorit în Ţările Române a fost Matei Psaltul[63], după ce pleacă din scaunul patriarhal în anul 1766. Urmaşii săi au purtat, însă, corespondenţă cu domnii şi mitropoliţii din Ţara Românească în privinţa administrării averilor mânăstirilor închinate Alexandriei.
Referitor la patriarhia Antiohiei, după moartea lui Atanasie III Dabbas, în 1724, Nicolae Mavrocordat, în timpul celei de-a doua domnii în Ţara Românească (1719 – 1730), a intervenit pentru alegerea lui Silvestu Cipriotul. Acesta va avea de păstorit într-o perioadă mai puţin fastă, din pricina greutăţilor financiare ale patriarhiei, dar şi a prozelitismului catolic[64]. Silvestu Cipriotul va face două călătorii în Ţările Române, între anii 1729 şi 1749, întreţinând corespondenţă cu mulţi domni, vlădici şi boieri, din care reiese că a primit mereu ajutoare.
În cea de-a doua călătorie, a întemeiat, la Iaşi, o tipografie pe care, ulterior, o va muta la Bucureşti, iar spre deosebire de predecesorul său care a tipărit mai multe cărţi de cult, va tipări cărţi de apărare a ortodoxiei împotriva propagandei catolice, traduse din greceşte în limba arabă (Psaltirea arabă, apărută, la Bucureşti, în anul 1747[65]). După moartea acestuia, în 1766, Patriarhia din Constantinopol a izbutit să impună, pe scaunul antiohian, patriarhi de neam grec. Unii din egumeni greci, arabi – credincioşi din Siria – s-au stabilit în Ţara Românească, astfel că episcopul Chesarie al Râmnicului se trăgea din familia Halepliu, probabil, originară din Alep.
O altă legătură a ortodoxismului românesc care reţine atenţia este aceea cu Patriarhia Ierusalimului care, în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, prin patriarhul Hrisant Notaras (1707 – 1731), reorganizează mănăstirile închinate Ierusalimului. În anul 1723, se închină Sfântului Mormânt mânăstirea Văcăreşti, ctitoria Mavrocordaţilor care avea ca metoc schitul Barbu din judeţul Buzău[66]. După patriarhul mai sus menţionat ce a călătorit de mai multe ori în Ţara Românească, ultima, dată între anii 1727 şi 1728, urmaşii acestuia vor veni, din ce în ce mai puţin, pe pământurile românilor şi, atunci, doar pentru ajutoare, sau pentru a se îngriji, personal, de starea mănăstirilor închinate[67]. Printre cei care au călătorit prin ţările noastre îi amintim pe Meletie (1731 – 1737), Partenie (1737 – 1766), Efrem (1766 – 1771), Avramie (1775 – 1787), Antim (1788 – 1808), acesta fiind  ultimul patriarh al Ierusalimului care a trecut prin Ţara Românească.
O parte dintre aceşti patriarhi, cum ar fi Patriarhul Efrem, pe lângă faptul că s-au ocupat de mănăstirile închinate ce le aduceau, constant, venituri, s-au îngrijit şi de tipărirea mai multor cărţi în limba greacă, la Bucureşti. De asemenea, numeroase obiecte de artă, manuscrise şi cărţi de provenienţă românească pot fi văzute, şi astăzi, la Ierusalim, datorită daniilor făcute de credincioşii din Ţara Românească şi, nu numai. Numărul călugărilor şi al credincioşilor români care mergeau în Ţara Sfântă era în continuă creştere. În anul 1718, a făcut un pelerinaj la locurile sfinte cunoscutul zugrav Pârvu Mutu cu doi dintre fiii săi.
Această perioadă de stabilitate s-a datorat îndelungatei şi paşnicei domnii a lui Matei Basarab (1632 – 1654) dar şi a urmaşilor săi Basarabi: Constantin Şerban Basarab zis Cârnul (1654 – 1658), Mihnea III Radu (1658 – 1659), Gheorghe Ghica (1659 – 1660), Grigore Ghica (1660 – 1664), Radu Leon (1664 – 1669). Ceea ce trebuie remarcat este faptul că, în această perioadă, scaunele vlădiceşti nu mai sunt ocupate de ierarhi greci[68].
Pentru înţelegerea spiritualităţii româneşti din ţinuturile istorice ale Argeşului şi Muşcelului, trebuie, mai întâi, cum este şi firesc, înţeleasă situaţia, de ansamblu, a statului românesc, cu toate neajunsurile sale aduse de dominaţia otomană. După cum am spus mai sus, perioada de pace iniţiată de domnia lui Matei Basarab va deschide societatea românească medievală spre zorii unei epoci ce va da un suflu nou ideii de cultură şi spiritualitate.
Revenind la spaţiul geografic al Muşcelului, luăm în calcul şi rolul Bisericii Catolice în ceea ce a însemnat cultură şi deschidere către nou, către ideea de val cultural impus de Renaştere, existent, deja, de sute de ani, în apusul Europei. Nu putem afirma că Biserica Catolică a avut un rol hotărâtor în cultura şi spiritualitatea din Argeş şi Muşcel, doar pentru simplu motiv că aparţinea unei lumi, superioare din punct de vedere al resurselor intelectuale, resurse date societăţilor apusene de celebrele universităţi. Subliniem acest fapt, pentru că foarte mulţi asociază cultura, să-i spunem, superioară şi spiritualitatea cu catolicismul, fără a lua în calcul elementele rafinate ale ortodoxiei. Analiza pe această temă poate fi îndelungată, cu argumente şi contra argumente; important este că situaţia de conflict, aproape, permanent în care se găsea Ţara Românească, în perioada anterioară secolului al XVII-lea, nu se mai regăseşte şi în secolul al XVIII-lea, ceea ce duce la o adevărată perioadă de înflorire culturală, fără a asocia cultura cu catolicismul. Este adevărat şi faptul că nu putem omite confesiunea catolică, atunci când ne referim la Muşcel şi Argeş, cu tot ce înseamnă acestea: cultură, politică, comerţ etc., dar în parametrii istorici reali şi pertinenţi.
În lucrarea lui Dan Simionescu Monografia primei şcoli publice din Câmpulung[69], membru de onoare al Academiei Române, este menţionată şcoala de la Mărculeşti, din oraşul Câmpulung, care, în ciuda faptului că oraşul a ars, în mare parte, a funcţionat, pe lângă Biserica Domnească, în chilii construite, anume, în curtea bisericii. Dintre dascălii domneşti, cunoscuţi în secolul al XVIII-lea, amintim pe Ştefan Motreanu şi Ioan Teofan.
Construcţia destinată şcolii de la Mărculeşti şi pentru găzduirea săracilor este confirmată şi de domnitorul Alexandru Moruzi (ianuarie 1793 - august 1796, martie 1799 - octombrie 1801), în hrisovul din 19 ianuarie 1796, în care se precizează că Dumitru Ruset a făcut „hănişor cu odăi de găzduire şi şcoala de învăţătură copiilor fără plată”[70].
În secolul al XVIII-lea, se continuă activitatea culturală desfăşurată în cadrul Mânăstirii Câmpulung, ieromonahul Sivestru scriind o serie de cărţi la mănăstire, unele la Berevoieşti, iar altele, la Sinaia. De la, el s-a păstrat şi un Conograf de 513 file, pe care semnează Silvestru ieromonah ot schitul Berevoieştilor anul 1735[71].
Activitatea didactică valoroasă de la Câmpulung, din perioada secolelor al-XVII-lea şi al XVIII-lea se poate situa printre cele mai însemnate din Ţara Românească. Valoarea activităţii culturale desfăşurate în cadrul mânăstirii Câmpulung şi a bisericii domneşti va fi un factor deosebit de important în dezvoltarea, ulterioară, a şcolilor de mănăstire. La acestea, trebuie să adăugăm diferite însemnări pe cărţi vechi ce se găsesc pe lângă biserici.
Ioniţă, dascăl al Şcolii Câmpulungene scria,  în anul 1786, despre importanţa pe care acesta o acordă cărţilor şi învăţăturii: „…şi la acest Minei, ca şi la celelalte cărţi, m-am ostenit şi eu Ioniţă dascăl, ce am fost dascăl al oraşului, atât la cumpărat cât şi la legat”[72].
Pe un Molitvenic, Stan Logefeţeiul menţionează, la 1734, o traducere din limba slavonească în limba rumânească. Ienache, preot de la Biserica „Sf. Nicolae” din Câmpulung scrie un miscelaneu, în 1731, care cuprinde Rânduiala botezului ereticilor şi Slujba îndrăciţilor, ambele având 178 de file, cu frontispicii colorate, iar titlurile şi iniţialele sunt scrise cu roşu. A scris-o după traducerea din limba slavonă, făcută de  Alexandru dascălul Rusu, care se stabilise la Braşov,  venind din Lemberg. Ştia limbile latină, greacă, slavonă şi română şi preda lecţii la Şcoala din Schei, de pe lângă Biserica „Sf. Nicolae”. A tradus multe cărţi, una dintre ele ajungând şi la Câmpulung, cea pe care a copiat-o preotul Ienache[73].
În acelaşi an, 1731, Manasie Câmpulungeanul scrie Toiagul îndreptării, un manuscris de 231 de file, tradus din slavoneşte[74].
În 1734, Ioanichentie, năstavnic al mânăstirii Câmpulung traduce din slavonă în română, un Molitvenic copiat de Stan logofătul. La 1736, Serafim, monah la Câmpulung face însemnări pe cartea scrisă de el  Cuvinte ale Sfântului Simeon al Thesalonicului, de 317 file: „…m-am nevoit de o am scris eu, mai micul, prea plecatul tuturor de monaşi, Serafim de la Câmpulung, din porunca episcopului Râmnicului, Climent, în zilele prea luminatului monarh Carol al VI, la leat 1736”[75].
O şcoală funcţiona, în anul 1784, pe lângă biserica Bălileşti (Muşcel), documentele, însă, o menţionează a fi fost din vechime. Domnitorul Mihail Şuţu i-a acordat milă, la 18 iulie 1784, în care se scria că : „aici din vechime este şcoala de învaţă copiii carte şi că ea este de trebuinţă obştească[76]. Această şcoală era întreţinută de preoţii bisericii, funcţionând şi în anul 1811, când anaforaoua vel logofătului de Ţara de Jos, se propunea scutirea de toate bucatele pe care le aveau cei trei preoţi ai bisericii, care întreţineau şcoala. Anaforaoua era semnată de episcopul Iosif al Argeşului, Radu Golescu, Isar Ralet şi Mihalache Manu.
Şcoală era, în anul 1783, şi la mânăstirea Valea (Muşcel). Existenţa ei este atestată de însemnarea pe care o face dascălul Gheorghe care scrie cartea intitulată Slujba de obşte, la 1783: „…Scrisu-s-au această carte de obşte prin nevoinţa şi osteneala dascălului Gheorghe, am scris când am şezat la sfânta mănăstire din Vale…cu plecăciune mă rog ca orice greşeală veţi afla, atât în cuvinte voi să câştigaţi iertare de la Domnul Mântuitorul Hristos… Iulie 17 dni (zi) 1783”[77]. Alte însemnări ale acestui dascăl sunt din anul 1797, dovadă că şcoala, încă, continua să existe.
În anul 1782, funcţiona şcoala din satul Rucăr, întemeiată de Gheorghe Rucăreanu, cunoscut, mai ales, sub numele de jupan Gheorghe, neguţătorul satului. Tot el este şi ctitorul bisericii din sat, zidită în aprilie 1780, cu hramul Sfinţilor Mucenici Gheorghe şi Dimitrie. A fost o şcoală bine organizată, cu chilii şi cu dascăli vestiţi dintre părţile Macedoniei, din care amintim pe Dimitrie Anagnostache, de unde era şi ctitorul bisericii şi al şcolii. Pe o liturghie din secolul al XVIII-lea, la fila 70, se găseşte o însemnare prin care unul din dascăli este menţionat.
Inscripţia pusă deasupra uşii bisericii vorbeşte despre ctitorul bisericii ce venise prin părţile Muşcelului din Macedonia, atras de frumuseţea locurilor şi care adoptă numele satului. Se precizează, în continuare, că a zidit biserica de zid şi chilii pentru şcoală şi, apoi, a adus şi alţi dascăli, numărul copiilor dornici să înveţe fiind în continuă creştere. Sunt cunoscuţi şi ceilalţi dascăli învăţători de la această şcoală, numele acestora, fiind pe un Antologhion tipărit la Bucureşti, în anul 1777 şi care aparţine bisericii din Rucăr, la fila 1, sunt amintiţi nominal, însemnarea fiind din anul 1795: „…Niţu sin Bran Dusescu, dascăl ot Rucăr la copii... Precum se ştie de  când am fost eu Niţu sin Enescu dascăl la Rucăr, în cursul anilor de la Adam 7302 (1794)”[78]. Astfel de însemnări se găsesc şi pe Cazania tipărită, la Râmnic, la 20 aprilie 1795. Alături de semnătura lui apare şi acea a lui Niţu popa Nica, dascăl. Am acordat mai multă atenţie şcolii de la Rucăr, pentru că, de la aceşti dascăli, au rămas mai multe zapise şi manuscrise ce reprezintă manuale şcolare foarte bine gândite şi alcătuite. Pe la sfârşitul veacului al XVII-lea, a existat şi şcoală în satul Nămăeşti, pe lângă schitul cu acelaşi nume.
Este de observat că şcoala aceasta a luat fiinţă la stăruinţa sătenilor de acolo şi a celor din împrejurimi. La jalba locuitorilor, Radu Golescu, vel vornic al obştirilor înaintează, domnitorului, o anaforă în care arată că, la Nămăeşti şi în satele din apropiere, părinţi îşi doresc dascăl în şcoala lor: „…copiii pătimesc despre învăţătura cărţii, iar părinţii lor nu au puterea de a ţine dascăl cu plată şi cu lăcrămi se roagă asupra bunătăţii măriei tale ca să verşi bogata milă asupra ticăloşilor lor copii de a li se orândui un dascăl rumânesc spre învăţătură”[79].
În anaforă, Radu Golescu propune ca să fie orânduit acel dascăl din iraturile şcolare, lucru aprobat de domnitor care înfiinţează şcoala, prin rezoluţia de la 26 octombrie 1797, cerându-i să privegheze ca acel dascăl să urmeze învăţătura copiilor “spre a nu se cheltui această sumă în zadar”[80].
Menţionarea acestor şcoli, precum şi a dascălilor, este necesară pentru a sublinia cât era de prolifică activitatea didactică desfăşurată în Muşcel şi Argeş.



[1] Istoria României, vol. II, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1962, p. 81.
[2] Ibidem.
[3] St. D’ Irsay, Histoire des universités, vol. I, Paris, 1933, p. 41.
[4] Ştefan Bârsănescu, Pagini nescrise din istoria culturii româneşti, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1971, p. 128.
[5] Virgil Vătăşianu, Istoria artei feudale în ţările române, Editura Academiei, Bucureşti, 1974, p.  163.
[6] Ion Brătulescu, Inscripţii slave religioase în biserica domnească de la Curtea de Argeş, în BCMI, 1923, p. 190-192.
[7] V. Costăchel, P. P. Panaitescu, A. Cazacu, Viaţa feudală în ţara Românească şi Moldova (sec. XIV – XVII), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 507.
[8] Hesihasmul a fost o doctrină filozofico-teologică, adică o serie de idei despre om şi raportul său cu lumea, formând un tot închegat.
[9] Neagoe Basarab (1512 – 1521).
[10] Teodosie (15 septembrie – decembrie 1512).
[11] Referire inexactă, Teodosie s-a urcat pe tron la 16 ani şi s-a aflat sub tutela lui Preda Craiovescu şi a mamei sale, până după lupta de