luni, 11 ianuarie 2016

Partea VI. Urgia. Transilvania, un taram al discordiei



Partea VI. Urgia

Adunati în tabăra de la Buda, mai degrabă sătui de viata grea decat din dragoste pentru crestinism, asa cum spunea cronicarul italian Paolo Giovio, tăranii săraci, mici nobili scăpătati, bine înarmati, avand in frunte aproximativ 10 000 de mercenari secui, nu au avut nevoie decât de o scanteie pentru a transforma, in mai putin de trei luni, intregul Ardeal in cenusa. 

Furia si ura  incep sa clocoteasca in tabăra secuiască pe măsură ce noii veniti aduceau vesti teribile din Transilvania. Nobilii injugasera la plug femeile si copiii celor plecati  pentru a face araturile de primavara. Inca odata nobilimea maghiara nu intelegea nimic din starea de spirit ce cuprinsese tara. 

În dimineata zilei de 23 mai, anul 1514, arhiepiscopul primat Tamas Bakosz face o ultima incercare disperata de a opri nenorocirea, amenintandu-l pe Doja si armata lui cu excomunicarea si pedepse grele in lumea de apoi daca nu pleaca spre casele lor si nu vor preda armele. Cumplitele blesteme nu au nici un efect asupra rasculatilor care pornesc tavalugul de foc al razboiului.

Doja se adreseaza imensei sale armate intr-un ultim discurs pe care-l incheie: … razbunati –va pe cei care au pus pe capul vostru toate nenorocirile.

Armata rasculatilor, condusa de secui, se imparte in mai multe corpuri. Una dintre acestea, condusa de Ambrosiu Szalereszi, ramane la Rakos pentru a preintimpina orice miscarea a regelui sau a nobilimii din capitala. Altele intra in Transilvania, prin mai multe puncte, rasculand toata suflarea acesteia. Voievodatul este in flacari, razmeritele izbucnind in cele mai ascunse unghere ale tării. Ard Debretinul, Oradea, Clujul, Alba Iulia, Turda, in conditiile in care armata rasculatilor nici nu intrase pe teritoriul Transilvaniei. 

Revolta cuprinde intreg principatul, nobilii sunt arsi de vii in castelele lor. Atrocitatile specifice revoltelor taranesti insangereaza trupul Transilvaniei; prunci ucisi, violuri, crime ingrozitoare. In mainile taranilor rasculati cad si cei care erau trimisi de nobili sa stranga birul; sunt ucisi in chinuri groaznice. Documentele si toate inscrisurile oficiale, care stabileau, de veacuri, relatia seniorilor cu taranii ard in ruguri imense. Orbiti de ura ,rasculatii nu iarta nimic, nu mai asculta nici chiar de capeteniile lor, nu voiau decat razbunarea pentru anii de persecutii si chinuri. Nobilii maghiari sunt terifiati si incearca sa se organizeze sub flamura voievodului Transilvaniei, Ioan Zapolya, a carui armata ramasese izolata in mijlocul iadului dezlantuit. 

Intrarea lui Doja in Transilvania, mareste intr-atat  amploarea revoltei, incat voievodul Ioan Zapolya porunceste armatei sale sa atace satele: …cei prinsi sa fie decapitati, jupuiti de vii, fripti, ucisi si distrusi cu cele mai ingrozitoare chinuri

La represaliile crunte ale armatei lui Zapolya o parte din taranii lui Doja, fug si se indreapta spre locurile de bastina pentru a-si apara femeile si copiii de armata regulata a voievodului. Ura, care motiva atat de puternic moralul rasculatilor, devine si motivul destramarii ei, detasamente intregi desprinzandu-se si indreptandu-se catre castelele nobililor care ii persecutasera in trecut. 

În orasul Gyula, Doja isi trece in revista armata si constata ca inca se apropia de 35 000 de oameni, hotarati sa treaca prin foc si sabie nobilimea maghiara. 

Armata nobililor se grupeaza la Cenad unde ataca cetele de tarani, ce asteptau cu infrigurare sosirea lui Doja. Episcopul Csaki este pus in fruntea acesteia pentru a impregna ostenilor credinta ca rasculatii si Doja sunt uneltele diavolului. Luptele incep cu inversunare, cele 2 tabere infruntandu-se de mai multe ori, pana ce sosirea armiei lui Doja spulbera armata nobiliara. Represaliile sunt inimaginabile; maghiarii sunt ucisi fara judecata, episcopul-comandant tras in teapa, iar comitele Peter Ravazdy este rastignit pe cruce si lasat sa moara in chinuri cumplite. 

Una dupa cealalta, cetatile Transilvaniei cad in mana secuilor, sabotate din interior de orasenii rasculati, iar armatele trimise sa-i opreasca sunt nimicite rand pe rand. In doar cateva saptamani, ecoul succesului lui Doja se intinde in tot regatul, rascoala cuprinde Slavonia, Banatul, Slovacia si tinuturile din nord; insusi existenta regatului maghiar este pusa in pericol. 

Luptele dintre armata lui Zapolya si rasculati reincep cu inversunarea data de disperare; ambele tabere stiau, destul de bine, ce le asteapta in cazul unei infrangeri. Se dau batalii grele la Satmar, Bihor, Cheresig, Sacuieni, Simleu, Zalau; victoria este cand a secuilor si taranilor, cand a armatei nobiliare. Armata principelui transilvanean si a nobililor este pana la urma coplesita numeric si nimicita de rasculatii care de la o zi la alta deveneau din ce in ce mai multi si mai inversunati. 

Nobilii, ramasi fara armata,  isi dau seama ca sunt in mare pericol mai ales ca rasculatii erau condusi spre victorie chiar de cei pe care ei se bazau in  luptele impotriva turcilor si pe care ii umilisera cu cativa ani inainte-secuii. 

In alta ordine de idei,  nobilii stiau ca nu pot negocia cu acesti oameni dintr-o bucata si aprigi razboinici, deci trebuiau sa lupte sau sa moara. Impinsi de fiorul mortii, printii si contii maghiari se refugiaza la Timisoara, oras cu o garnizoana puternica, si se unesc in jurul voievodului Zapolya, singurul capabil sa gestioneze o astfel de situatie; de la rege nu aveau nici o asteptare. 

Cu totii deschid larg pungile cu bani, strang arme si alimente, platesc mercenari iar, in disperare de cauza, episcopul Transilvaniei Francisc Varaday trimite scrisori de ajutor arogantilor sasi care se inchisesera in cetatile lor si asteptau sfarsitul razboiului. Cereri disperate sunt trimise catre Polonia, Germania si chiar domnitorilor din Moldova si Valahia. In acest timp cetatile Dej, Bistrita, Sighisoara cad in mainile lui Doja, iar nobilii din interior sunt macelariti.

 Revolta se intinde ca o molima si trece din tinuturile secuilor spre Rasnov si Cristian unde ridica la lupta o parte din sasi. Rascoala ajunge astfel la portile Valahiei si Moldovei, iar nobilii sunt inconjurati de pretutindeni de populatia ostila. Revolta cuprinde apogeul iar masele taranesti innebunite de atata varsare de sange nu mai asculta ordinele si incep rafuielile personale cu nobilii locali, refuzand sa mai urmeze armata secuilor, micsorand-o cu fiecare pas facut pe pamantul Transilvaniei. 

Intre timp, la Buda, armata nobiliara si a regelui atacă corpul secuiesc lăsat de Doja pentru a nu fi lovit din spate, pe care îl înfrange datorita tradarii celui ce trebuia sa il conduca, Ambrosiu Szalereszi.
Doja sesizeaza pericolul. Armata lui se micsorase si putea fi oricand atacata de cea principelui Ioan Zapolya, despre care primise vesti ca strange ostire mare cu banii primiti de la nobili. Dinspre Ungaria era destul de greu sa patrunda corpuri de armata; acestea trebuiau sa treaca de focarele de revolta. 

Doja decide sa asedieze Timisoara, ultima reduta. Daca Timisoara cadea, o perioada avea sa fie liniste iar el avea in mana cheia viitoarelor negocieri cu regele si nobilimea. Orasul de pe Bega era greu de cucerit, avea o garnizoana extrem de puternica, fortificatii pe masura si in schimb era dotata cu tunuri. Toate acestea pentru ca cetatea Timisoarei era in imediata vecinatate a imperiului otoman si era in permanenta alerta de invazie.

Incepe asediul Timisoarei. Armata lui Doja bombardeaza zidurile cu tunurile capturate in bataliile anterioare. De pe metereze i se raspunde cu ploaie de foc. Lupta se incinge pe viata si pe moarte. Asediatii si asediatorii stiau ca este batalia care va decide razboiul.

 Lupta de sub zidurile Timisoarei devine epopeica, greu de descris in cuvinte, si doar o parcurgere detaliata poate revela cititorului aceasta formidabila inclestare. Rasculatii au fost foarte aproape sa patrunda in cetate. Batalia pentru Timisoara a fost, mai degraba, o lupta a nervilor de otel si a caracterelor tari. 

Dupa cateva zile de asediu, armata lui Ioan Zapolya ajunge sub zidurile Timisoarei si incepe lupta. Nu este de greu de imaginat ferocitatea cu care s-a desfasurat aceasta ultima batalie. A fost, la propriu, pe viata si pe moarte. 

ERA ANUL 1514, LUNA LUI IULIE, ZIUA 15, NOBILII MAGHIARI VICTORIOSI AJUNG IN FATA LUI ZAPOLYA CU CHIPURILE DESFIGURATE DE URA, FURIE, O TERIBILA DORINTA DE RAZBUNARE SI…DOAR CU O SINGURA CERERE – SECUIUL GHEORGHE DOJA

Supliciul la care a fost supus secuiul Doja, de catre maghiari,  este greu de descris in cuvinte.

Urmeaza capitolul: Zapolya, Tomori, Frangepan