miercuri, 23 decembrie 2015

Partea V. Preludiul Urgiei. TRANSILVANIA, UN TARAM AL DISCORDIEI



Partea V.  Preludiul Urgiei,

Anul 7020 de la zidirea lumii, adică 1512 de la Cristos, pe tronul imperiului otoman îsi face aparitia un sultan pe care istoria Turciei si-l va aminti ca cel necrutator. Numele lui este Selim I (1512-1520). Acesta a fost primul sultan care a planuit, concret, o expeditie militară spre Europa occidentala si, asa cum era de asteptat, primul pas spre inima batranului continent era Ungaria. Selim, om pragmatic, fără scrupule, realizeaza că drumul său spre Europa era acum deschis de anarhia în care căzuse regatul maghiar după moartea regelui Matei Corvin (1458-1490). 

Moartea gloriosului rege maghiar, de origine română, avea să dea startul unei explozii de violentă, patimi si ambitii nemăsurate în rândul oligarhilor maghiari care îsi doreau cu orice pret însusirea puterii regelui. Toate acestea au fost posibile si datorită intereselor avute de printii germani si de Regatul Polonez, care se văzuseră dominati, ani de-a rândul, de marea personalitate a lui Matei Corvin. 

Astfel, prin jocuri de culise, abil jucate de nobilii maghiari si de alti factori interesati, pe tronul lui Stefan cel Sfânt ajunge în anul 1490, Vladislav II (1490-1516) din dinastia poloneză Iagello. Om slab si rege incapabil să-si impună autoritatea în fata puternicilor nobili si al clerului, Vladislav Iagello va crea în Transilvania climatul propice al unei debandade politice fără precedent. Incapacitatea de se face ascultat de supusii săi atotputernici îl va determina să apeleze în anul 1513 la sprijinul secuilor si tăranilor din Transilvania pentru a înfiinta o armată pe care să o opună planurilor sultanului Selim I. 

Lipsa de viziune politica si coerenta diplomatica a lui Vladislav II se va vedea în anul 1511 cand noul domn al Tării Românesti, Vlad cel Tânăr (1510-1512), jura credinta regelui maghiar tocmai pentru a limita puterea boierilor si a initia o politică antiotomană pe linia Dunării[1]. Ajuns pe tronul Valahiei cu ajutorul familiei Craiovescu si a puternicului Mehmet-beg[2], Vlad cel Tanar se vede nevoit să se intoarca impotriva acestora pentru a-si sustine nazuintele anti-turcesti.   

Juramantul facut regelui maghiar nu-l va ajuta deloc pe voievodul valah, dimpotriva, il va expune inutil, acesta, în lipsa unui ajutor ferm din partea lui Vladislav Iagello, este decapitat de turci. Astfel, dispare în anonimat un tanar Basarab care ar fi putut scrie o pagină glorioasă de istorie. Pe de alta parte, pentru Ungaria, aparitia în Valahia a unui domnitor cu vadite resentimente fată de turci ar fi fost o mare ocazie de reconsiderare a sistemului defensiv central-european împotriva planurilor evidente de expansiune ale sultanului Selim, mai ales că Moldova aprigului voievod Bogdan III (1504 -1517), abia astepta să se alăture unui amplu atac împotriva turcilor.

Regele maghiar este incapabil să gestioneze acest climat favorabil, antiotoman, si pierde o unică ocazie în a initia un puternic sistem de aliante împotriva turcilor mai ales că tinta predilectă a sultanului era chiar Ungaria si nu tările române deja închinate lui. Razboiul bătea la portile Europei într-un moment total nefavorabil crestinilor. Ungaria era văduvită de prezenta strălucitului diplomat Matei Corvin si, asa cum am amintit, fărâmitată de interese personale. Valahia părea a fi la cheremul familiei boieresti a Craiovestilor care schimba domni doar în functie de interesele lor financiare. Moldova în care stăpânea fiul lui Stefan cel Mare, Bogdan III, se epuiza în lupte interminabile cu polonezii si tătarii, acest lucru determinându-l pe voievodul moldovean să se închine turcilor, tocmai pentru a scăpa de atacurile tătărăsti si de a se concentra doar pe războiul cu polonezii care îsi doreau cu ardoare cotropirea Moldovei.

Pe plan intern situatia Ungariei era mai dezastroasă decât părea la prima vedere. Autoritatea regelui aproape că nu mai exista, factiunile nobiliare si clericale comit o serie de abuzuri, de neconceput cu câtiva ani mai devreme. Despre faptele acestora am vorbit în capitolele precedente si era evident că regele nu mai putea interveni în favoarea supusilor săi din regat rămasi la cheremul unor familii nobiliare care, împreună, depăseau de departe puterea acestuia.

 Familii nobiliare care, în ziua de astăzi, au statui pe tot cuprinsul tinuturilor aflate cândva sub influentă maghiară, vor duce spre dezastru Ungaria prin erodarea permanentă a autoritătii de la Buda si trădarea constientă a natiunii lor. Banffy, Kanizsa, Frangepan, Ujlaki, Bathory, Zapolya, Szatmari, Szalkai etc., sau episcopul de Oradea Tamas Bakocz[3], au reusit să semene discordia între natiunile transilvănene si slăbească atît de tare Ungaria încît istoria maghiară ar trebui să-i mentioneze, mai degrabă, ca marii răspunzători ai dezastrului suferit de tara lor in anul 1526, decat ca inaintasi ilustri.

Istoricul venetian Sanudo, care a trăit printre nobilii maghiari spunea despre acestia: …nu ascultă de nimeni; sunt mandri, bogati si aroganti si nu se pricep nici sa carmuiasca, nici sa guverneze. Putine lucruri duc la indeplinire, in afara de jefuirea bunului public. 

Tot despre acestia cronicarul maghiar Szeremi spunea: Cele trei calităti” ale marii nobilimi sunt: invidia, blasfemia si crima[4]

Pe de altă parte, la taxele împovărătoare impuse de nobili si cler se adaugă si cele ale regelui. Situatia devine atît de apăsătoare incat izbucnesc o serie de revolte secuiesti, inabusite in sange de maghiari[5].
Natiunile Transilvaniei si ale Ungariei erau în conflict, măcinate de ură si suspiciune, iar sultanul Selim I Necrutătorul simtise asta si îsi îndreaptă flamurile islamului către Buda. Pericolul căderii Ungariei, cel mai important drum către vestul Europei, este mai degrabă sesizat de Suveranul Pontif (Papa) decât de maghiari, care cheamă întreaga Europă la cruciadă, numindu-l pe Vladislav II Iagello în fruntea acesteia. 

Cum era de asteptat, nobilii maghiari nici nu concep ca ceva din efortul de război să cadă în sarcina lor, asa că regele apelează la toată suflarea săracă a Ungariei, în special la secui, pentru a-si forma armata de care avea atâta nevoie. Astfel, ia fiintă tabăra militară de la Rakos, lângă Buda, al cărei comandant suprem este numit Gheoghe Doja, cel ce se distinsese în luptele cu turcii dar mai ales în revoltele secuiesti si românesti impotriva maghiarilor. 

Istoria, insa, schimbă dramatic situatia. Sultanul renuntă la expeditia militară în Europa, datorită  escaladării conflictului cu războinicii mameluci egipteni si îsi mută teribilii ieniceri în Orientul Mijlociu. Selim I nu va mai apuca vreodată să atace Ungaria, dar nu acelasi lucru se poate spune despre fiul acestuia, Suleiman Magnificul,  cel mai mare sultan pe care l-a dat imperiul otoman. 
Pericolul otoman dispare, pentru moment, învăluit de nisipurile incinse de soare ale teritoriilor arabe dar tabăra de la Buda rămâne, în fruntea căreia se află cel mai înversunat dusman al maghiarilor-Gheorghe Doja. 

Rămasi fără dusmanul musulman, secuii îsi îndreaptă privirile pline de ură spre marii nobili maghiari; acum erau o armată de aproape 50.000 de oameni care trebuiau sa spele onoarea pierduta in 1506.
Regele si nobilii realizează că situatia scapă de sub control si încearcă DISPERATI să dezarmeze si să împrăstie armata secuiască. 

…prea târziu…

Era primăvara anului 7022 de la zidirea lumii adică 1514 de la Cristos.

URMEAZĂ: URGIA





[1] Istoria României în date, p. 113.
[2] Mehmet-beg era de origine românească și se trăgea, la fel ca Vlad cel Tânăr, din familia domnitoare a Basarabilor.
[3] Stefan Pascu, Războiul Tărănesc…, p. 4.
[4] Ibidem.
[5] http://claudiutitanicolescu.blogspot.ro/2015/01/partea-iv-discordie-si-suspiciune.html