miercuri, 23 decembrie 2015

Partea V. Preludiul Urgiei. TRANSILVANIA, UN TARAM AL DISCORDIEI



Partea V.  Preludiul Urgiei,

Anul 7020 de la zidirea lumii, adică 1512 de la Cristos, pe tronul imperiului otoman îsi face aparitia un sultan pe care istoria Turciei si-l va aminti ca cel necrutator. Numele lui este Selim I (1512-1520). Acesta a fost primul sultan care a planuit, concret, o expeditie militară spre Europa occidentala si, asa cum era de asteptat, primul pas spre inima batranului continent era Ungaria. Selim, om pragmatic, fără scrupule, realizeaza că drumul său spre Europa era acum deschis de anarhia în care căzuse regatul maghiar după moartea regelui Matei Corvin (1458-1490). 

Moartea gloriosului rege maghiar, de origine română, avea să dea startul unei explozii de violentă, patimi si ambitii nemăsurate în rândul oligarhilor maghiari care îsi doreau cu orice pret însusirea puterii regelui. Toate acestea au fost posibile si datorită intereselor avute de printii germani si de Regatul Polonez, care se văzuseră dominati, ani de-a rândul, de marea personalitate a lui Matei Corvin. 

Astfel, prin jocuri de culise, abil jucate de nobilii maghiari si de alti factori interesati, pe tronul lui Stefan cel Sfânt ajunge în anul 1490, Vladislav II (1490-1516) din dinastia poloneză Iagello. Om slab si rege incapabil să-si impună autoritatea în fata puternicilor nobili si al clerului, Vladislav Iagello va crea în Transilvania climatul propice al unei debandade politice fără precedent. Incapacitatea de se face ascultat de supusii săi atotputernici îl va determina să apeleze în anul 1513 la sprijinul secuilor si tăranilor din Transilvania pentru a înfiinta o armată pe care să o opună planurilor sultanului Selim I. 

Lipsa de viziune politica si coerenta diplomatica a lui Vladislav II se va vedea în anul 1511 cand noul domn al Tării Românesti, Vlad cel Tânăr (1510-1512), jura credinta regelui maghiar tocmai pentru a limita puterea boierilor si a initia o politică antiotomană pe linia Dunării[1]. Ajuns pe tronul Valahiei cu ajutorul familiei Craiovescu si a puternicului Mehmet-beg[2], Vlad cel Tanar se vede nevoit să se intoarca impotriva acestora pentru a-si sustine nazuintele anti-turcesti.   

Juramantul facut regelui maghiar nu-l va ajuta deloc pe voievodul valah, dimpotriva, il va expune inutil, acesta, în lipsa unui ajutor ferm din partea lui Vladislav Iagello, este decapitat de turci. Astfel, dispare în anonimat un tanar Basarab care ar fi putut scrie o pagină glorioasă de istorie. Pe de alta parte, pentru Ungaria, aparitia în Valahia a unui domnitor cu vadite resentimente fată de turci ar fi fost o mare ocazie de reconsiderare a sistemului defensiv central-european împotriva planurilor evidente de expansiune ale sultanului Selim, mai ales că Moldova aprigului voievod Bogdan III (1504 -1517), abia astepta să se alăture unui amplu atac împotriva turcilor.

Regele maghiar este incapabil să gestioneze acest climat favorabil, antiotoman, si pierde o unică ocazie în a initia un puternic sistem de aliante împotriva turcilor mai ales că tinta predilectă a sultanului era chiar Ungaria si nu tările române deja închinate lui. Razboiul bătea la portile Europei într-un moment total nefavorabil crestinilor. Ungaria era văduvită de prezenta strălucitului diplomat Matei Corvin si, asa cum am amintit, fărâmitată de interese personale. Valahia părea a fi la cheremul familiei boieresti a Craiovestilor care schimba domni doar în functie de interesele lor financiare. Moldova în care stăpânea fiul lui Stefan cel Mare, Bogdan III, se epuiza în lupte interminabile cu polonezii si tătarii, acest lucru determinându-l pe voievodul moldovean să se închine turcilor, tocmai pentru a scăpa de atacurile tătărăsti si de a se concentra doar pe războiul cu polonezii care îsi doreau cu ardoare cotropirea Moldovei.

Pe plan intern situatia Ungariei era mai dezastroasă decât părea la prima vedere. Autoritatea regelui aproape că nu mai exista, factiunile nobiliare si clericale comit o serie de abuzuri, de neconceput cu câtiva ani mai devreme. Despre faptele acestora am vorbit în capitolele precedente si era evident că regele nu mai putea interveni în favoarea supusilor săi din regat rămasi la cheremul unor familii nobiliare care, împreună, depăseau de departe puterea acestuia.

 Familii nobiliare care, în ziua de astăzi, au statui pe tot cuprinsul tinuturilor aflate cândva sub influentă maghiară, vor duce spre dezastru Ungaria prin erodarea permanentă a autoritătii de la Buda si trădarea constientă a natiunii lor. Banffy, Kanizsa, Frangepan, Ujlaki, Bathory, Zapolya, Szatmari, Szalkai etc., sau episcopul de Oradea Tamas Bakocz[3], au reusit să semene discordia între natiunile transilvănene si slăbească atît de tare Ungaria încît istoria maghiară ar trebui să-i mentioneze, mai degrabă, ca marii răspunzători ai dezastrului suferit de tara lor in anul 1526, decat ca inaintasi ilustri.

Istoricul venetian Sanudo, care a trăit printre nobilii maghiari spunea despre acestia: …nu ascultă de nimeni; sunt mandri, bogati si aroganti si nu se pricep nici sa carmuiasca, nici sa guverneze. Putine lucruri duc la indeplinire, in afara de jefuirea bunului public. 

Tot despre acestia cronicarul maghiar Szeremi spunea: Cele trei calităti” ale marii nobilimi sunt: invidia, blasfemia si crima[4]

Pe de altă parte, la taxele împovărătoare impuse de nobili si cler se adaugă si cele ale regelui. Situatia devine atît de apăsătoare incat izbucnesc o serie de revolte secuiesti, inabusite in sange de maghiari[5].
Natiunile Transilvaniei si ale Ungariei erau în conflict, măcinate de ură si suspiciune, iar sultanul Selim I Necrutătorul simtise asta si îsi îndreaptă flamurile islamului către Buda. Pericolul căderii Ungariei, cel mai important drum către vestul Europei, este mai degrabă sesizat de Suveranul Pontif (Papa) decât de maghiari, care cheamă întreaga Europă la cruciadă, numindu-l pe Vladislav II Iagello în fruntea acesteia. 

Cum era de asteptat, nobilii maghiari nici nu concep ca ceva din efortul de război să cadă în sarcina lor, asa că regele apelează la toată suflarea săracă a Ungariei, în special la secui, pentru a-si forma armata de care avea atâta nevoie. Astfel, ia fiintă tabăra militară de la Rakos, lângă Buda, al cărei comandant suprem este numit Gheoghe Doja, cel ce se distinsese în luptele cu turcii dar mai ales în revoltele secuiesti si românesti impotriva maghiarilor. 

Istoria, insa, schimbă dramatic situatia. Sultanul renuntă la expeditia militară în Europa, datorită  escaladării conflictului cu războinicii mameluci egipteni si îsi mută teribilii ieniceri în Orientul Mijlociu. Selim I nu va mai apuca vreodată să atace Ungaria, dar nu acelasi lucru se poate spune despre fiul acestuia, Suleiman Magnificul,  cel mai mare sultan pe care l-a dat imperiul otoman. 
Pericolul otoman dispare, pentru moment, învăluit de nisipurile incinse de soare ale teritoriilor arabe dar tabăra de la Buda rămâne, în fruntea căreia se află cel mai înversunat dusman al maghiarilor-Gheorghe Doja. 

Rămasi fără dusmanul musulman, secuii îsi îndreaptă privirile pline de ură spre marii nobili maghiari; acum erau o armată de aproape 50.000 de oameni care trebuiau sa spele onoarea pierduta in 1506.
Regele si nobilii realizează că situatia scapă de sub control si încearcă DISPERATI să dezarmeze si să împrăstie armata secuiască. 

…prea târziu…

Era primăvara anului 7022 de la zidirea lumii adică 1514 de la Cristos.

URMEAZĂ: URGIA





[1] Istoria României în date, p. 113.
[2] Mehmet-beg era de origine românească și se trăgea, la fel ca Vlad cel Tânăr, din familia domnitoare a Basarabilor.
[3] Stefan Pascu, Războiul Tărănesc…, p. 4.
[4] Ibidem.
[5] http://claudiutitanicolescu.blogspot.ro/2015/01/partea-iv-discordie-si-suspiciune.html

joi, 29 ianuarie 2015

Partea a IV-a, Discordie și suspiciune. Transilvania, un tărâm al discordiei

Discordie si suspiciune


Transilvania este un teritoriu care nu poate fi inteles privind doar din unghiul istoriei romanesti, in special a celei impuse de regimul comunist. Multi romani considera ca, cel putin la nivel teoretic, Ungaria are acelasi drept ca Romania asupra teritoriului, in virtutea faptului ca aproape 1000 de ani s-a aflat in spatiul de influenta maghiara. Multe tari si teritorii au fost anexate pentru motive mult mai putin indreptatite. Asa cum spunea intr-un capitol anterior, este greu de precizat ce s-ar fi intamplat cu Transilvania daca romanii ar fi fost acceptati la Capalna ca natiune privilegiata a voievodatului. Avem oare motive sa credem ca acest teritoriu ar fi luat-o in directia Budapestei ?

Tratamentul inuman la care valahii din Ardeal sunt supusi, nu numai de unguri, dar si de sasi si secui, trezeste si cimenteaza in constiinta acestora resentimente fata de tot ce nu era romanesc in Transilvania si ii apropie sufleteste de Valahia si Moldova.

Trecuti pe treapta cea mai de jos a societatii, atitudinea natiunilor privilegiate ale Ardealului, fata de romani, este una plina de dispret. Se cunosc situatii in care romanilor le era strict interzis sa practice vreo meserie calificata in asezarile sasesti si asta nu mai tarziu de acum 200 de ani[1]. Ideea de natiune unificata romanesca  apare foarte tarziu la romanii ardeleni, undeva spre jumatatea veacului al XIX-lea, pornind, in Transilvania, un tavalug de foc, alimentat de Scoala Ardeleana si, care, nu se va opri pana in anul unirii de la 1918. Fara dorinta marilor puteri, care nu vedeau in Ungaria un partener viabil, Transilvania nu ar fi ajuns, vreodata, la Romania, doar prin vointa populara. Ungaria a pierdut, cele mai importante carti ale istoriei, doar pe mana conducatorilor sai.

Inceputul veacului al XVI-lea gaseste Transilvania intr-o stare de surescitare razboinica. Anul 1506 prinde secuimea in conflict deschis atat cu voievodul Transilvaniei cat si cu regele Ungariei. Semnatara a acordului de la Capalna se vede in situatia ingrata de a intra in randul iobagimii romanesti prin nerespecterea pactului de catre maghiari. In apriga lor lacomie, marii nobili, incearca sa-i pacaleasca si sa anuleze drepturile pe care acestia le aveau ca natiune privilegiata.

Situatia acestora era departe de cea a romanilor din Ardeal; condusi de cele sapte scaune de judecata, secuimea era bine reprezentata in societatea trasnsilvaneana. Astfel, pe fondul unor grave incalcari ale intelegerii de la Capalna, izbucneste o puternica rascoala care ii pune in tabere opuse, pentru prima data in istorie, pe secui si maghiari. Ostilitatile incep cu o serie de batalii indecise, care se incheie cu confruntarea finala de la Targu Secuiesc, unde armata regala este infranta.

 Trebuie precizat ca nobilii maghiari din Transilvania preferau sa lase in seama regelui de la Buda cheltuielile si intretinerea unei armate care lupta pentru apararea drepturilor lor. Pe de alta parte deveneau aprigi contestatari ai acestuia cand suveranul cerea, in virtutea dreptului senior-vasal, participarea cu osteni si bani la efortul de razboi.

Aceste neintelegeri slabesc puternic autoritatea centrala, facandu-l pe rege sa depinda in mare masura de sprijinul acordat de marii seniori. In fata pericolului secuiesc, nobilii realizeaza ca pot pierde puterea si privilegiile, asa ca il sprijina pe rege participand cu armata impotriva rasculatilor. Rascoala este inabusita, dar trebuie mentionat ca cea mai mare parte din rasculati erau tarani secui si maghiari, care nu aveau in totalitate sprijinul scaunelor de judecata.

 Infrangerea rascoalei da motiv nobililor unguri de a declansa represiuni salbatice in secuime, ucigand si confiscand dupa bunul plac.Colonizati in Transilvania datorita faimei lor de razboinici, cu sarcini clare de pazire a granitelor, secuii aveau in sange razbunarea. Ei nu vor uita niciodata acest moment in care sunt umiliti de maghiari si le vor plati cativa ani mai tarziu.

  Rascoala secuilor trezeste in cele trei natiuni privilegiate, fara sa mai vorbim de romani, adanci nemultumiri legate de comportamentul nobililor maghiari. Maghiari de rand, secui, sasi, tarani sau micii nobili isi indreapta ura lor impotriva puternicilor grofi, care isi doreau insusirea intregii Transilvanii prin orice mijloce, subminand grav din interior capacitatea de aparare a voievodatului. O Transilvanie slaba insemna si o Ungarie vulnerabila, pentru ca aceasta era un avanpost impotriva expasiunii otomane.

 Anul 1506 a fost momentul in care privilegiatii realizeaza ca in acest ritm vor disparea din Ardeal, iar multi din ei cer hotariti sprijinul domnului Tarii Romanesti[2] si a celui moldovean, Stefan cel Mare[3].
Domnitorul moldovean devenise de notorietate in Europa prin succesele sale militare, in special impotriva turcilor, iar sasii, oameni practici, ii scriu o epistola, inca din 1479, in care nici mai mult nici mai putin, ii cereau sa le fie conducator:
Parcă ai fost ales de Dumnezeu pentru carmuirea si apararea Transilvaniei…cu mare dor si dragoste rugam pe Maria Ta ca sa faci bunatate si sa te apropii de aceasta tara spre a o feri de acei turci cruzi si lacomi.[4]

Aceaste schimbari de atitudine ale sasilor si secuilor ii lasa fara nici un fel de reactie pe nobili unguri, care erau interesati doar de acapararea de putere si influenta, considerand ca infrangerea secuilor in rascoala care abia se incheiase era mai mult decat suficient pentru a-si demonstra puterea.
 Mandria nesabuita a acestor nobili, care pana in ultimul moment, nu vor renunta la privilegii erodand continu puterea regelui, prin interese meschine, de grup, vor indrepta poporul maghiar catre cea mai mare tragedie din istorie.

Apar, astfel, in Transilvania, cinci entitati aflate in razboiul de uzura al suspiciunii. Pe de o parte atotputernicele familii nobiliare maghiare iar pe de alta parte mici nobili, comerciantii si taranii maghiari, sasi si secui.  A cincea forta, aproape neluata in seama de nimeni (fiecare isi urmarea propriul interes) erau natiunea nerecunoscuta, umilii iobagi romani, in care mocnea latent un adevarat vulcan de nemultumiri si frustrari.

Starea tensionata dintre stari precum si exploatarea salbatica a paturilor sarace duce la izbucnirea unei alte rascoale. In anul 1510[5] sudul Transilvaniei este cuprins de o ampla revolta, care vizeaza anularea privilegiilor marii nobilimi. Rasculatii erau romani, secui si sasi. Timp de trei ani dureaza luptele dintre rasculati si armata nobiliara si regala. Perioada indelungata in care s-a derulat acest conflict nu s-a datorat unei bune organizari a rasculatilor ci aparitiei de noi focare de nemultumire in diferite regiuni transilvanene.

Revoltele se incheie in momentul in care regele face un anunt de necrezut, de-a dreptul socant pentru cea mai mare parte a paturilor sarace: eliberarea din iobagie a celor care vor lupta in oastea lui impotriva turcilor. Se pregatea o noua cruciada iar Ungaria voia sa fie varful de lance al acesteia. Regele maghiar nu se putea baza pe marii nobili in formarea unei armate demne sa o puna in fruntea unei ostiri europene, asa ca apeleaza la tarani, mici nobili scapatati si orasenii saraci.

Acest moment gaseste cele trei natiuni privilegiate roase de viermele supiciunii si al discordiei pe care printii si contii maghiari il sadisera in sanul tuturor. Secuii nu uită umilința din 1506 si se inroleaza  in numar mare in armata regala pentru a beneficia de anumite privilegii pe care regele avea sa le acorde lor, in defavoare marilor nobili transilvaneni. Astfel, aproape 10.000 de secui, caliti in luptele cu turcii, tatarii, moldovenii si valahii din Tara Romaneasca ajung in tabara de langa Buda si jura credinta regelui.
Urmand exemplul secuiesc aproape toata suflarea saraca a Transilvaniei ia calea Ungariei pentru a se pune in slujba regelui.

Anul 1513 gaseste in tabara de la Rakos, langa Buda, nu doar aventurierii Europei veniti sa lupte impotriva necredinciosilor, ci si pe transilvanenii care simteau o dureroasa nevoie de a-si recupera onoarea pierduta

Drama care se contura la orizontul istoriei era previzibila, iar astazi maghiarii isi plang tragedia veacurilor trecute. Doar chibzuind si judecand trecutul ai posibilitatea sa intelegi prezentul si viitorul.

In fruntea unei armate stranse prin dorinta divina a papei- care urmarea alungarea islamului din Europa- Ungaria devenea un lider al lumii civilizate, iar printr-o victorie s-ar fi transformat intr-un simbol al crestinatatii.

Aceasta tara a avut sansa istorica de a demonstra posteritatii ca este forma pamanteana de alfa si omega. Oameni mici si macinati de lacomie, dar cu averi imense si titluri nobiliare nu au perceput misiunea istorica pe care tara lor o putea juca  si au tarat-o in haosul dezintegrarii.

Nimeni nu a prevazut ca promisiunea regelui de desfiintare a iobagiei ar fi adus in tabara de la Rakos mai mult de 15.000 de oameni. Luna mai a anului 1514 va dezlantui asupra marilor nobili din Transilvania urgia a aproape 50.000 de secui, sasi, romani, maghiari, sarbi, cehi si slovaci. Toti manati de o ura teribila.

Razboiul va lasa pe trupul acestui tinut, pe cel al regatului ungar dar și al Europei, o rana adanca. O rana, INCA, nevindecata din care mai picura otrava contilor maghiari: tradarea, discordia si suspiciunea.

Urmeaza partea a V-a: Preludiul Urgiei








[1] Istoria taranimii transilvanene, Budapesta, 1956, p. 233.
[2] Iorga-Hurmuzaki, Documente, XV, P. 79.
[3] I. Bogdan, Documentele lui Stefan cel Mare, p. 354.
[4] Ibidem.
[5] Istoria Romaniei in date, p. 113. 

vineri, 23 ianuarie 2015

Partea a III-a, Exodul. Transilvania, un tărâm al discordiei.

Exodul…


Asa-zisul Tinut Secuiesc (fara secui), din Transilvania este format, astazi, din cele mai sarace judete ale Romaniei. Harghita si Covasna, care reprezinta, grosso-modo, acest teritoriu fictiv si inventat de maghiari, se zbat intr-o saracie crunta, in contradictie flagranta cu grofii locali, care manipuleaza politic populatia de o maniera tipic medievala, fluturand pericolul asimilarii romanesti. Este firesc sa te intrebi cum de este posibil ca intr-o zona in care se afla orase ca: Sibiu, Brasov, Cluj s.a. cu o pondere economica ridicata, oamenii din cele doua judete sa traiasca in conditii de subzistenta demne de evul mediu. Un teritoriu pe care il ocolesc toate studiile de fezabilitate: de la  infrastuctura de transport pana la investitii. Un teritoriu in care oamenii o duc mai greu decat in zonele miniere falimentare din Valea Jiului si in care, efectiv, copiiilor, care sunt obligati sa invete doar ungureste in Romania, li se fura viitorul.
In anul 2011 jutetul Covasna era, dupa Giurgiu, cel mai sarac din Romania.

Oare ce ar spune vajnicii secui, care au trecut prin foc si sabie Transilvania in anul 1514, sa vada ce au ajuns urmasii lor ?

Autonomia teritoriala este ceva firesc intr-un stat normal, multe din populatiile Europei guvernandu-se singure in mijlocul unor majoritari si functionand pe principiul respectului si al demnitatii. Dar este Romania un stat normal ? Sunt maghiarii atat de onorabili si respectuosi incat sa li se acorde autonomia teritoriala ?

Marea problema legata de maghiari este ca romanii ii asociaza (dupa tigani) ca cel mai mare pericol la sanatatea si integritatea tarii lor. Sunt voci care disculpa marea majoritate a populatiei maghiare din Romania, sustinand ca aceasta nu ar achiesa la elucubratiile apocaliptice cu iz nomado-asiatic al politicienilor unguri din Romania. Din pacate, acest lucru, este un mare neadevar. Cea mai mare parte (mai sunt si exceptii), bogati sau saraci, isi urmeaza si sustin liderii, care ii saracesc si ii umilesc intr-o  maniera ingrozitoare. De ce ? Pentru ca li s-a inoculat ideea ca a fi ungur este una din sansele universale de care nu se poate bucura orice muritor de rand.

Si totusi ungurii uita ca Transilvania nu a facut parte, efectiv, din regatul Ungariei, iar conflictele dintre voievozii unguri din Ardeal, sustinuti de romani, si regii de la Buda; au degenerat in razboaie sangeroase. Cu toate acestea, nobilii unguri au dus un adevarat progrom impotriva a tot ce nu era unguresc, sau mai bine spus, impotriva celor care refuzau sa gandeasca ungureste in Ardeal.

In prima jumatate a veacului al XIV-lea izbucneste un conflict de amploare intre regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, si voievodul Transilvaniei Ladislau Kan II (1294 – 1315), care urmarea o autonomie cat mai larga pentru voievodatul sau, si care se sfarseste prin infrangerea celui din urma.
Regele victorios incepe ample masuri de pedepsire a populatiei romanesti, care il sustinuse pe Ladislau Kan. Diploma regala emisa de acesta in anul 1324 anuleaza unele libertati de care se bucurau romanii si pune in sarcina acestora eforturi fiscale imposibil de suportat. In plus, Biserica schismatica (ortodoxa) si credinciosii romani ai acesteia incep sa fie aprig prigoniti[1].

Incepe, astfel, primul mare exod al romanilor din Transilvania catre Valahia si Moldova, aspect, pe de o parte benefic, pentru ca va consolida puterea celor doua tari romanesti printr-un puternic aport de populatie. Persecutiile nemiloase, la care este supusa populatie romaneasca din Transilvania, dupa inlaturarea lui Ladislau Kan, ii fac pe nobilii romani sa treaca la catolicism si sa-si maghiarizeze numele[2], pentru a-si pastra averile si privilegiile. Marea masa a taranimii ramane insa credincioasa Bisericii Rasaritene, dar fara lideri, asa cum spuneam intr-un capitol anterior, romanii devin ineficienti si dezorganizati in a-si promova propriile interese.

Incepand cu veacul al XIV-lea incepe sa prinda contur in mentalul colectiv romanesc ideea dusmanului maghiar. Acest curent incepe sa se consolideze de la an la an in sanul tuturor populatiilor transilvanene. Ceea ce este curios si ridica intrebari este felul cum maghiarizatii, de orice neam, devin mai unguri decat ungurii, strigand impotriva natiei din care se trageau si facand apologia maretei natiuni unguresti. Vorbim aici de toate neamurile vecine cu care acesta populatie asiatica a intrat in contact.

Lajos Kossuth a fost liderul revolutiei maghiare de la 1848 si este un erou national. Era nascut din mama germana si tata slovac. Sandor Petofi, poetul national maghiar era sarb dupa tata si slovac dupa mama. Matei Corvin, unul din cei mai gloriosi regi maghiari era valah. Toti acestia au gandit ungureste si s-au crezut maghiari pana la sfarsitul vietii lor. Nu va amagiti de latinitatea lui Matei Corvin, era mandru de asta si isi crease o descendenta din imparatii romani, dar el a fost un roman maghiarizat. Poate, mai maghiar ca cei adevarati. Exemplele de acest gen pot continua.
 Inoculand popoarelor ocupate o adevarata psihoza de neta superioritate, ungurii au reusit sa-si mareasca populatia, o populatie de orice neam, numai unguri nu, care traia, gandea si murea ungureste.

Exodul populatiilor nonmaghiare din Transilvania a continuat secole de-a randul si ma refer aici la: romani, sasi, secui si chiar tarani maghiari, care nu mai puteau suporta opresiunea marilor nobili.
 O mare parte a romanilor de la sud si est de Carpati au origini transilvanene, acestia reprezentand temelia viitoarelor societati moldave si muntenesti[3].

Comportamentul tiranic al nobilor maghiari duce la izbucnirea unei  rascoale taranesti, ce avea sa schimbe pentru mai mult de o jumatate de mileniu situatia juridica a populatiei romanesti din Transilvania.

 Oameni liberi, romanii transilvaneni refuza anumite obligatii fiscale pe care episcopul catolic le pune in sarcina lor si (atentie !!!) a taranilor si micilor nobili maghiari. Rascoala de la Bobalna (1437-1438) a izbucnit ca nemultumire la noua stare de lucruri care se impunea in Transilvania prin prezenta tot mai apasatoare a marilor nobili maghiari. O mare multime de tarani romani si maghiari incep, cu succes, o serie de atacuri impotriva domeniilor nobiliare.

Conducatorul acestei rascoale –  pe care istoria noastra o consemneaza ca fiind pur romaneasca – a fost micul nobil maghiar Nagy Antal, secondat de cativa tarani romani si maghiari, care cerea regelui Ungariei si voievodului Transilvaniei, in numele rasculatilor, constituirea unei Stari a ungurilor si valahilor.

Răspunsul marilor nobili la aceasta s-a manifestat prin semnarea in anul 1437, la Capalna, a documentului Fraterna Unio, cunoscut noua, ca intelegerea frateasca a celor trei natiuni (Unio Trium Nationum), care, de fapt, au fost patru (unguri, sasi, secui si…cler). Paradoxal, aceasta alianta - care ii excludea pe romani – desi majoritari – a fost, de fapt, momentul, care a rupt pentru totdeauna, Transilvania de Ungaria. Demonul suspiciunii intre romani si celelalte natiuni transilvanene a fost eliberat din Cutia Pandorei.

Sub presiune maghiara, incepand cu veacul al XV-lea si pana in sec. XX, s-au inregistrat masive exoduri romanesti in tari ca: Polonia, Cehia; Germania, iar mai tarziu in America[4], dar cea mai mare parte a populatiei a preferat sa ramana si sa indure dominatia ungureasca sau sa se revolte impotriva acesteia.  

O mare parte din ei s-au aflat in fruntea trupelor secuiesti,  care vor aduce, in anul 1514, urgia pe pamantul Transilvaniei.
Rascoalele taranesti vor adanci si mai mult prapastia dintre romanii si ungurii din Ardeal. Ura crescanda pe care si-o nutreau aceste natiuni au atins cote paroxistice.
Hitler, care cunostea bine antipatia celor doua popoare, a dat ordine clare, in timpul invaziei in Rusia, ca intre armata romana si cea maghiara sa fie intotdeauna o armata italiana sau germana.

Ca o paranteza, Transilvania a fost pierdută de Ungaria (tara unde ar fi ajuns in cele din urma) datorita marilor nobili maghiari lacomi, aroganti si limitati sufleteste care considerau ca doar ei reprezinta natiunea.

In incheierea acestui capitol am putea spune ca mentalitatea transilvanenilor (romani sau maghiari) este strans impletita cu pizma pe care cele doua popoare si-au purtat-o timp de sute de ani[5]. Ardelenii considera, in mod inconstient, ca doar ei poseda adevarul: un adevar maghiar si unul romanesc.  

Cert este ca prietenia acestora s-a sfarsit cu veacuri in urma, la Capalna, iar evenimentele recente au aratat ca memoria popoarelor, aflate in conflict de secole, nu se erodeaza, dimpotriva, tinde sa amplifice adevaruri obscure.

Astazi, politruci meschini, efemeri ai istoriei, tind sa acapareze dezamagirile si repulsiile celor doua popoare transilvanene, facand ca trecutul sa apese mai greu decat ar trebui pe umerii unui prezent obosit, depresiv, tot mai sarac si, se pare, la fel de vulnerabil ca in 1437.

Urmeaza partea a IV-a: Discordie si suspiciune




[1] P. Hunfalvy, Istoria romanilor, vol. I, Budapesta, p. 480-481.
[2] St. Lupsa, Catolicismul si romanii din Ardeal, Cernauti, 1929, p. 74-99.
[3] Ion Tita Nicolescu, Argesul si Muscelul vazute de calatori straini si prin documente autohtone (in manuscris), p. 14.
[4] Stefan Metes, Emigrari romanesti din Transilvania in secolele XIII-XX, Bucuresti, 1977.
[5] Chiar si in zilele noastre, in unele zone rurale din interiorul Carpatilor, maghiarii isi vopsesc casele in culoare verde (culoare reper pentru Ungaria) si grajdurile in albastru (culoare reper pentru Romania). Aceasta manifestare de dispret se intalneste, de aceeasi maniera, si la romanii din acelasi areal.