vineri, 19 decembrie 2014

Partea II. Colonistii, Din stepa in munti - Transilvania, un taram al discordiei



Colonistii – Din stepa in munti

Transilvania a reprezentat pentru maghiari o provocare inedita in a controla un teritoriu cu un relief muntos. Hoarde nomade, ungurii, au realizat, inca de la inceput, ca nu vor putea domina tinuturile nou cucerite, cuprinse intre Tisa si Dunare, daca nu vor coloniza teritoriul cu populatii de incredere.

 In prima jumatate a veacului al XIII-lea esua lamentabil cea de-a patra cruciada (1201-1204) care, initial, avusese drept tel suprem eliberarea Ierusalimului. Aceasta ampla miscare militara plecata la chemarea papei Inocentiu III va sfarsi in conflict deschis cu Constantinopolul. Directia diametral opusa in care au migrat razboinicii cruciati a facut ca arealul stapanit de romeii bizantini, in special Balcanii, sa fie infestat cu calugari razboinici. Spun infestat pentru ca, ordinele militare religioase se vor deda la crime si atrocitati crunte impotriva ereticilor ortodocsi. Infiintarea de catre armata cruciata, la Constantinopol, a unui efemer regat catolic va incuraja Ungaria in continuarea expansiunii sale spre sud; actiune justificata, in fata papei, prin actiuni de prozelitism. Ungurii s-au lovit, in dorinta lor de largire a teritoriului de rezistenta indarjita a populatiilor vlahe, bulgare, cumane si pecenege care luptau nu doar pentru apararea teritoriului dar si impotriva catolicismului. 

In contextul sangeroaselor razboaie care opunea catolicismului apusean ortodoxismul rasaritean isi face aparitia, pe scena istoriei romanesti, ordinul razboinic al cavalerilor teutoni. 

Prezenta acestor aprigi luptatori de partea Ungariei a insemnat un mare pas inainte in politica de cuceriri dusa de maghiari. Regele ungar Andrei II (1205-1235) emite un act de donatie (1213) prin care hotaraste colonizarea acestor osteni in Tara Barsei[1]. Tinuturile impadurite nu erau locul propice pentru calaretii intinselor campii asiatice, asa ca, pentru acesti cavaleri, veniti din intunecatii codri ai Germaniei, noul tinut era ca o noua casa. Insarcinati cu paza granitelor, teutonii aveau cea mai buna slujba pe care o puteau primi si cel mai frumos pamant la dispozitie dar, intotdeauna, apare o problema. 

Acesti cavaleri erau, pe langa calugari, si mari razboinici, deprinsi cu aventura si razboiul, iar sedentarismul nu li se potrivea sub nici o forma. Pe scurt, teutonii, nu voiau un loc stabil, ei isi doreau un conflict. In concluzie nu erau buni colonisti iar izbucnirea celei de-a V-a cruciade (1228-1229) ii va dizloca de pe pamantul Transilvaniei si ii va trimite spre Ierusalim. O parte se stabilesc in Prusia unde intemeieaza o puternica marca militara. Pe toata perioada prezentei germanilor, Ungaria isi intinde stapanirea spre sudul Carpatilor, infiintand banatul de Severin dupa ce zdrobeste o alianta vlaho-bulgara in anul 1230. 

Plecarea calugarilor razboinici din Tara Barsei nu a insemnat si disparitia germanilor din Transilvania pentru ca, intre-timp, sub umbrela protectoare a acestor cavaleri, si-au facut aparitia o serie de colonisti; negustori si oameni de rand, de aceeasi origine cu ei, pe care istoria ii va consemna sun numele de sasi. Venirea sasilor in Transilvania incepuse, de fapt inca din sec. al XII-lea, cand regele Geza II (1141-1162), a dat mai multe privilegii acestei populatii germanice in schimbul apararii granitelor. 

Astfel, sasii isi fac simtita prezenta in documentele Transilvaniei la inceputul veacului al XIII-a, intr-o perioada in care Ungaria era in plin proces de consolidare a hegemoniei in bazinul inferior al Dunarii. Marea invazie mongola (1241) opreste inaintarea victorioasa a armatelor maghiare si spulbera, efectiv, in cateva luni, tot ceea ce acestia construisera, cu migala, in sute de ani. Fatidicul an (1241) a insemnat pentru maghiari aproape, la fel de mult, ca momentul Mohacs (1526) cand armatele lui Suleiman Magnificul dezintegreaza regatul maghiar si infiinteaza pasalacul de la Buda.

Dominatia mongola in Ungaria si Transilvania, reprezentata de marele han Cadan[2], ii aduce in actualitate pe secuii transilvaneni, amintiti in mai multe documente inca din timpul regelui Geza II. Ceea ce este important la stapanirea mongola este ca marele han da o seama de edicte, in numele regelui Bela IV-lea, fugit in Dalmatia, dupa batalia dezastroasa de la Mohi-Pusta, care ii adusese pe mongoli in spatiul intracarpatic si Panonia. 

Actele oficiale emise de hanul Cadan reprezinta unele din cele mai importante documente ale perioadei, prin faptul ca sunt mentionate toate populatiile prezente in Transilvania. 

Surpriza care apare, si deranjeaza mediile ungare din ziua de astazi, este ca ungurii nu sunt pomeniti nici macar o singura data in insemnarile oficiale emise de marele han. Nu sunt amintiti pentru ca nu existau sau formau un strat etnic atat de neinsemnat incat nu merita mentionat. 

Se poate spune ca documentele emise de mongoli, un popor salbatic, nu au relevanta, doar ca toate inscrisurile emise de ei poarta pecetea regelui fugar Bela IV, pe care acesta o abandonase, sau pierduse, pe campul de la Mohi-Pusta. Nici in anul 1291, cand este convocata dieta Transilvaniei, ungurii nu apar in actul regal fiind amintiti doar secuii, sasii si romanii[3]. Nobilii maghiari, fara sa mai vorbim de oameni de rand, erau doar prezente sporadice in Transilvania si deloc in Maramures unde sunt mentionati doar cnezi romani[4].

 In alta ordine de idei prezenta, din ce in ce mai mare, a sasilor in Transilvania face din acestia o comunitate puternica si, cel mai important, foarte disciplinata. Sasii profita de plecarea teutonilor si cer regelui mai multe privilegii printre care si un comite care sa-i reprezinte. De la an la an sasii devin o adevarata forta, Transilvania fiind mentionata in unele cronici ca Tara celor 7 burguri [5] dupa cele 7 scaune de judecata sasesti. 

In concluzie, din toate notele emise in aceasta perioada, cuprinsa intre anul 1000 si 1300 d. Ch. (aproximativ), reiese ca ungurii sunt cvasiinexistenti in spatiul transilvanean, prezenta lor limitandu-se doar la cativa nobili. Chiar Roesler spunea ca numarul maghiarilor era, la sosirea in Panonia, de cel mult 25 000 de combatanti[6] (cifra, oricum, mult exagerata pentru un popor nomad), iar raspandirea lor pe un teritoriu cuprins intre Tisa si Alpi, îi facea aproape inexistenti in marea masa de slavi si valahi. Cat de mirati ar fi maghiari din ziua de astazi (sau poate nu), daca ar cunoaste ca strabunii lor au fost de fapt slovaci, romani, sarbi sau cehi si ca nu sunt altceva decat rodul programelor criminale de deznationalizare fortata de care ungurii au facut uz in ultimele 4 veacuri. 

In timpul dominatiei mongole in Transilvania si Panonia sunt, de asemnea, mentionate documente in care noii cuceritori le permiteau valahilor sa continue sa-si aleaga capeteniile ca si mai inainte[7] si iarasi nimeni nu aminteste de vreo prezenta maghiara in regiune. Magistrul Rogerius povesteste, in al sau Cantec de jale, ca pentru a se feri de armatele tatare isi petrece o noapte la un cneaz valah care avea in stapanire mai multe sate insumand peste 1000 de case si, tot el, sustinea ca erau cel putin 100 de asemnea cneji in Transilvania[8]

Prezenta ungurilor a fost tolerata, la inceput, de romani, pe de o parte, pentru apartenenta lor la Biserica Rasaritului si, pe de alta parte, pentru ca notiunea de natiune nu exista, lumea impartindu-se doar in catolici si ortodoxi. 

Colonizarea secuilor, in partile rasaritene ale Transilvaniei, ca aparatori de granita impotriva atacurilor cumane si tatare a adus in acest teritoriu o a doua natiune privilegiata, dupa sasi. Problema care se ridica este ca secuii, care astazi se cred maghiari, au purtat de-a lungul secolelor o ura adanca acestui neam, cu care, dealtfel, se pare, se inrudeau pe linie gentilica (nici astazi nu este foarte clara originea acestora).

Exemplul poate fi de dat de explozia de violenta, plecata de la una din cele mai aprige populatii din aceasta parte de lume (secuii) in veacul al XVI-lea. Razboiul taranesc condus de secuiul Gheorghe Doja din anul 1514 a urmarit inlaturarea a tot ce era unguresc in Transilvania. Acest eveniment militar, care a fost de natura sa zdruncine din temelii puterea ungurilor, a fost una din cauzele care a dus la desfiintarea regatului maghiar, de catre turci, in anul 1526. Moartea crunta pe care ungurii i-au rezervat-o lui Doja ar trebui sa-i faca pe secuii de astazi sa se rusineze, nu doar ca si-au pierdut radacinile si nazuintele, dar si pentru faptul ca cel care a murit pentru ei si pentru romanii din Transilvania este, astazi, privit ca un erou ungur care a luptat pentru libertate. 

Marturie, la cele spuse mai sus, sta documentul emis, in anul 1492, de toate cele 7 scaune secuiesti reunite, in care ii cereau regelui Ungariei, Vladislav II Iagello (1490-1516), sa-i ajute pentru schimbarea de pe tronul Transilvaniei a voievodului Istvan Bathory (1479-1493) care doreste cu orice pret nimicirea populatie secuiesti[9]

A venit intre noi cu ostire puternica, ca asupra dusmanului, pe multi dintre noi, cu totul nevinovati, i-a omorat. La unii le-a scos ochii, la altii le-a daramat casele pana la pamant, le-a jefuit sotiile si fetele…si ce-i mai mizerabil si-a ridicat castel intre noi, in Odorhei, de unde sa ne poata apasa si jefui. Dregatorii castelului silesc oamenii de prin sate sa se rascumpere cu bani, celor care nu vor sau care nu pot, le iau copiii si-i leaga pe frigare spre a-i frige, ceea ce ingrozeste, si mamele alearga sa-si scape copiii dand bani…iar pe fetele secuilor le casatoreste cu oamenii sai, colonizandu-i (pe maghiari) intre noi… [10]

Documentul de mai sus lamaruste de o maniera explicita….multe aspecte ale istoiei secuiesti.

Trebuie recunoscut ca maghiarii au reusit, cu succes, sa-i faca pe secui sa-si piarda identitatea si sa se creada maghiari, lucru ce niciodata nu au putut face cu mandri sasi. 

Oare, ne intrebam retoric, ce s-ar fi intamplat cu romanii din Transilvania daca acestia ar fi fost acceptati de catre unguri printre natiunile privilegiate ale Transilvaniei (unguri, sasi si secui)  prin documentul Unio Trium Nationum din anul 1437 de la Capalna ? 

Ar fi devenit si ei maghiari…ca secuii…sau ar fi rezistat ca sasii ??? 

…greu, prea greu de spus…

Urmeaza partea III: Exodul…



[1] Andrei Otetea, Istoria Poporului Roman, p. 175.
[2] Ion Nistor, Ungurii in Dacia Carpatina, p. 23.
[3] Ibidem.
[4] Ion Mihaly, Diplome maramuresene, p.63.
[5] Cronica lui Otokar, Steierische Rheimchronik. Siebenburgen.  Orasul Sibiu si raul Cibin au aceasi origine.
[6] Roesler, Dacii si Romanii, p.43.
[7] Rogerius, Carmen Miserabile (Cantec de jale).
[8] G. Popa, Izvoarele istoriei Romanilor, vol V, cap XXX, p. 48-55: Et sic procurator meus de istis dominis erat unus et pene millia villas regebat et errant canesii fere centum.
[9] K. Szabo, Colectia de documente secuiesti, I, p. 272-280.
[10] Ibidem;  Stefan Metes, Emigrari romanesti din Transilvania in secolele XIII-XX, p. 78.

vineri, 12 decembrie 2014

Partea I. Inceputul. Transilvania, un taram al discordiei



Inceputul…..


Transilvania - tara de dincolo de paduri - a fost, este si va fi marul discordiei dintre romani si maghiari, iar marele paradox rezulta din faptul ca atat Romania cat si Ungaria nu pot fi intelese cu adevarat fara a lua in discutie acest teritoriu. 

Ambele popoare isi diputa intaietatea pe meleagurile din interiorul arcului carpatic, ambele aduc argumente si contraargumente. Cine a fost primul ? Cui i se cuvine Transilvania ? De ce Ungaria se considera amputata ? De ce atata ura intre doua natiuni vecine ? Raspunsul sper sa fie revelat in paginile ce vor urma…

Se considera de catre  istoricii unguri, si nu numai, ca odata cu retragerea romanilor din Dacia (271-275 d. Ch.), acestia au trecut, fortat, la sud de Dunare toata populatia din vechea provincie. Astfel, teritoriul Transilvaniei, care facea parte din imperiul roman, ramane depopulat si va fi umplut de triburile fino-ugrice de maghiari, sosite in valuri succesive. Cele spuse mai sus, reprezinta, de fapt, partea solida a ceea ce noi cunoastem astazi sub numele de Teoria Roesleriana sau Teoria Vidului,  in care o serie de istorici din tara vecina sustin intaietatea maghiarilor pe pamantul Transilvaniei in detrimentul romanilor. Tot in conformitate cu cele spuse de ei, romanii isi duceau existenta ca o mica populatie latina, in sudul Dunarii, mai exact in triunghiul format astazi de orasele Nis, Skopje si Sofia, ajungand in Transilvania, prin transhumanta, abia prin veacul al XII-lea. In ciuda credintei ungurilor ca au fost primii pe pamantul Transilvaniei (de fapt, nici nu este atat de important cine a fost primul, important este cui apartine entitatea teritoriala) vechile cronici maghiare dovedesc contrariul. 

La sfarsitul sec. al IX-lea sunt mentionate primele triburi nomade de maghiari, care rataceau prin marea campie panonica si traind din vanatoare si jaf. Cele mai vechi cronici unguresti amintesc ca in spatiul geografic cuprins de-a lungul raului Tisa traiau puternice populatii de slavi, bulgari si romani[1]. Sosirea acestor neamuri turanice s-a facut, asa cum spuneam, in mai multe etape; ultima si cea mai ampla a avut loc pe la sfarsitul veacului al IX-lea (aprox. 890 d. Ch) cand 7 triburi se refugiaza in Panonia, fortate de alianta bulgaro-pecenega care le aplica o usturatoare infrangere. Slabiti de aceasta sangeroasa batalie, maghiarii hotarasc unirea tuturor triburilor si numirea lui Almuz – una din capetenii – conducator unic. Astfel noua uniune pune bazele poporului ungar sub dominatia directa a basileului de la Constantinopol, pe atunci, Constantin Porfirogenetul, care il numeste pe noul conducator voievod. Acestia depun juramant de credinta imparatului bizantin si trec la ortodoxism (biserica rasariteana)[2]

Astfel, primul conducator, primeste in virtutea vointei imparatesti de la Constantinopol, drept de stapanire ereditara asupra Panoniei. Problema lui Almuz erau vlahii, slavii si avarii care ocupau pamantul dat in dar de imparat; asa cum aminteste cronicarul regelui Bela IV (dupa toate probabilitatile), Anonimus. 

Fiul lui Almuz numit Arpad incepe cucerirea teritoriilor cuprinse intre Tisa si Bodrog, amenintand regatul avar al lui Salan care mostenise, prin stramosii sai, dupa moartea lui Attila, teritoriile de la nord de Tisa. Fortat de Arpad, Salan cedeaza o mare parte din teritoriu ungurilor punand bazele unei puternice uniuni politice. Cedarea, de bunavoie, a pamantului avar creaza un precedent, iar aceasta concesie ceruta de fiul lui Almuz a fost facuta in virtutea faptului ca triburile maghiare se inrudeau cu vechii huni condusi de Attila; deci pamantul li se cuvenea. Pretinsa inrudire a maghiarilor cu hunii, ii face pe primii sa creada ca imensul teritoriu stapanit de huni – de la Marea Caspica pana la marea Nordului – in sec V,  d. Cr. era o mostenire pe care trebuiau sa si-o reinsuseasca. Spun pretinsa inrudire pentru ca este greu de crezut ca dupa aproape 500 de ani maghiarii si hunii, doua popoare nomade, mai aveau ceva in comun. 

In virtutea asa-ziselor drepturi teritoriale, ungurii ajung la sud de Tisa, adica pe teritoriul Transilvaniei de astazi,  unde se lovesc de principii locali. Cronica Gesta Hungarorum (Faptele Ungurilor) scrisa de cronicarul Anonimus, se pare, pe la inceputul sec. al XIII-lea, mentioneaza ca la venirea lui Arpad in Transilvania existau mici formatiuni statale amintind, in mod special, de un anume Menumorut, care stapanea peste cosari[3] si blacchi (vlahi). Tot in cronica sus amintita, Anonimus, vorbeste despre refuzul lui Menumorut de a face vreo concesie teritoriala ungurilor. Principele transilvan isi justifica refuzul prin faptul ca inainte de a fi stapanit de Attila, pamantul a apartinut stramosilor sai daci; iar acum se afla sub protectia imparatului de la Constantinopol, protectorul si strabunul sau[4]

Este interesant de observat ca Anonimus pune in gura unui principe, (probabil de origine vlaha sau slava) din secolul al IX-lea dovada clara a persistentei daco-romane in Transilvania. Un cronicar ungur care nu aflase, de teoria austriacului Roesler considera si expune ca pe ceva firesc continuitatea latinitatii pe pamantul Transilvaniei. 

Luptele dintre Arpad si Menumorut pentru partea nordica a Transilvaniei se vor incheia prin casatoria fiicei celui din urma cu Zultan(Zoltan), fiul lui Arpad. Casatoria celor doi tineri nobili a insemnat o alianta politica si militara; iar urmasii lor vor mosteni posesiunile lui Menumorut[5]. Astfel, printr-o legatura matrimoniala, ungurii patrund in nordul Transilvaniei. Continuand spre sud, unguri intalnesc rezistenta lui Gelou, sef al unei formatiuni statale din centrul Transilvaniei, formata din vlahi si slavi[6]; aflat deja in conflict cu populatiile cumane si pecenege din vecinatate[7]. Infrangerea si uciderea lui Gelou de catre ostenii unguri condusi de un anume Tuhutun le face pe celelalte capatenii valahe sa se supuna autoritatii lui Arpad. 

Jumatatea veacului al X-lea gaseste Transilvania sub autoritate maghiara mai precis a lui Tuhutun, care domina pamanturile lui Gelou in numele stapanului sau. Problema care se ridica, de acum, era ca maghiarii, ca popor nomad, erau foarte putini; iar populatia autohtona sedentara ii coplesea numeric. Capeteniile maghiare reusesc sa se impuna prin casatorii mixte atragand, astfel, o mare parte a cnezilor vlahi in elita clasei conducatoare. Se formeaza in Transilvania o dinastie ungureasca (intemeiata de Tuhutun), aparte de cea din Panonia si inclinata spre legaturi cu Constantinopolul. Ungurii din Panonia incepusera sa-si indrepte privirile spre vest, spre papalitate, simtind slabiciunile bizantinilor. 

Astfel, apare primul conflict intre Transilvania condusa de voievodul Giula cel Mic, urmasul lui Tuhutun, care se simtea mai mult valah decat ungur[8] si ungurii arpadieni din Panonia. Adept ai bisericii rasaritene, Ghiula cel Mic, primise botezul ortodox la Constantinopol in jurul anilor 950. Credinta in biserica din rasarit il face sa devina persona non grata pentru regelui Stefan I, care imbratisase catolicismul si primise in dar din partea papei de la Roma coroana sfanta de rege crestin. 

Trebuie mentionat ca Marea Schisma (1054) dintre biserica apusului si cea a rasaritului inca nu avusese loc, dar lupta pentru putere si influenta, se ducea mocnit si de multa vreme intre Roma (Vatican) si Constantinopol. Regele Stefan, care ajunge pe tronul Ungariei sprjinit de printii germani, este considerat de papalitate rege apostolic pentru meritul de a fi crestinat ungurii din Panonia. Istoria uita ca, initial, ungurii se convertisera la ortodoxim (Biserica Rasariteana) prin actul de supunere facut de Almuz, primul conducator al celor 7 triburi maghiare, basileului de la Constantinopol. Regele Stefan, spirit practic, realizeaza ca Romania (Imperiul Bizantin) din rasaritul Europei nu mai avea puterea si influenta de odinioara, pe cand apusul, unit, de acum, spiritual, dupa domnia lui Carol ce Mare, devenea adevarata forta a Europei, iar vocea acesteia nu era alta decat Suveranul Pontif. 

Profitand si de faptul ca o parte a maghiarilor inca nu se crestinase, acesta incepe catolicizarea intregii Panonii. Conducatorul ungur primeste coroana de la Vatican iar papalitatea il recunoaste rege apostolic al Bisericii de Apus si rege al Ungariei. Astfel, ia fiinta in anul 1001 regatul ungar sub conducerea lui Stefan I cel Sfant. 

Cum era firesc, noul conducator maghiar, de acum rege prin gratia divina, isi indreapta atentia spre infidelul din Transilvania, voievodul Giula cel Mic. Refuzul lui Giula de a renunta la erezia rasariteana si trecerea la ritul catolic declanseaza ostilitatile intre cei doi. Asa cum spuneam, coducatorul transilvanean, se considera mai mult valah decat ungur, acesta fiind un motiv in plus pentru scoaterea lui de pe tronul Transilvaniei. Cronica pictata de la Viena mentioneaza la pagina 32, cap. XXXVII ca: Giula facea mult rau ungurilor[9].  Luptele dintre regele Stefan al Ungariei si voievodul Giula al Transilvaniei incep cu o ferocitate greu de imaginat. Sangeroasele batalii sunt mentionate in mai multe cronici unguresti, preluate din cantece populare si balade care preamareau vitejia ungurilor in conflictele lor cu valahii din Daciile Transalpine[10]. 

Impotrivirea acerba a romanilor, intiparita adanc in mentalul colectiv maghiar, sustine teoria ca in Transilvania inceputului de secol XI exista, nu doar o insemnata populatie romaneasca, dar si puternice cnezate romanesti, capabile sa-l sustina pe Giula in lupta sa impotriva ungurilor din Panonia[11]. Inlaturarea de la putere a voievodului transilvanean, in anul 1003, aduce aproape tot tinutul din interiorul arcului carpatic sub dominatia regelui maghiar. Este important de retinut ca Transilvania medievala nu corespundea celei din Romania de astazi; ci se intindea mult pe teritoriul Ungariei din zilele noastre, unde, dealtfel, au fost mentionate mici voievodate romanesti. 

Stapanirea maghiara incepe sa se extinda spre zona banatului unde, intimpina din nou rezistenta pecenegilor, bulgarilor si romanilor. Dupa victorie, autoritatea regelui in Transilvania este reprezentata, la inceput, de doi voievozi apoi de unul singur; dar fara sa aiba putere de control asupra intregului tinut. Chiar istoricul austriac, care contesta prezenta romanilor in Transilvania recunoaste ca acest teritoriu a intrat, mai mult formal, in componenta Ungariei abia in timpul regelui Ladislau cel Sfant (1077-1095)[12].  Este lesne de inteles ca atunci cand un aprig sustinator al lipsei romanilor in Transilvania spune ca acest voievodat a intrat de forma in componenta Ungariei, inseamna ca regii maghiari aveau prea putina autoritate in voievodat sau chiar deloc. Acest lucru va fi demonstrat mai tarziu cand voievozii si principii Transilvaniei isi croiau propriile planuri politice care, de cele mai multe ori, nu includeau si Ungaria. Astfel, Transilvania continua ca principat autonom cu voievod propriu, supus de forma, al regelui maghiar.

Astfel, teoria lui Roesler, pe care am amintit-o la inceput, poate fi demontata cu usurinta de orice roman care cunoaste doar cateva elemente esentiale ale istoriei sale. Vechile cronici ungare, pe care Roesler si altii asemenea lui, nu le folosesc in argumentare, sunt considerate de acestia fanteziste si nereale, doar presupunerile lor ajung, insa, adevaruri universale. 

Unul din argumentele istoricilor Roesler si Sulzer in teoria ca romanii s-au format la sud de Dunare este aceea ca noi si albanezii avem un fond de cuvinte asemanator; adica aceste doua neamuri ar fi trait in comun pentru lung timp. Este usor de argumentat prin numeroase scrieri antice ca stramosii albanezilor si ai romanilor, faceau parte din marea populatie traca ce, in vechime, locuia in cea mai mare parte a Europei centrale si de est; de aici fondul comun de cuvinte.

Am redat, cat mai concentrat, inceputurile ungurilor pe pamantul Transilvaniei. Ne-am oprit deocamdata la sfarsitul domniei regelui ungur Ladislau ce Sfant.  Anii trec si pe poarta estica a Europei patrunde ca o furtuna de foc cruntul flagel mongol. In drumul lor de neoprit, razboinicii lui Ghinghis Han desfiinteaza toate statele intalnite in cale, printre care si Rusia Kieveana. Slavii sunt aproape exterminati. Romanii, cehii, polonezi, principalele populatii stabile, primesc in plin valul ucigas. Avarii, cumanii, khazari, pecenegii, bulgarii se topesc in fata hoardelor de neoprit. Trecerea mongolilor prin Transilvania si Ungaria (1241) a fost de natura sa desfiinteze pentru o perioada mare de timp structurile administrative nou infiintate. 

Urmeaza capitolul II: Colonistii – Din stepa in munti


[1] Quam terram habitarent Sclavi, Bolgari et Blacchi ac pastores Romanorum. Gesta Hungarorum, ed. G. Popa Lisseanu in Izvoarele Istoriei Romanilor, p. 32.
[2] Gesta Hungarorum, p. 26.
[3] Probabil Khazari, semintie asiatica. N. Draganu, Romanii din veacurile IX-XIV-lea pe baza toponimiei si a onomasticii, p. 533-540.
[4]qui etiam violentia manu rapuerat terran han cab athuo meo sed tamen per gratiam domini mei imperatoris Constantinopolitani, nemo potest auffere de manibus meis,  Gesta Hungarorum, p. 41.  
[5] Ion Nistor, Ungurii in Dacia Carpatina, p. 5.
[6]Gelou quidam Blacus dominium tenebat.
[7] quia a Cumanis et Picenatis multas iniurias paterentur
[8] Ion Nistor, op. cit. p. 9-11.
[9] ne cab inferenda Hungaris iniuria conquievit. Cronica pictata de la Viena.
[10] P. Hunfalvy, Etnografia Ungariei, p. 246-250.
[11] Nicolae Iorga, Istoria Romanilor din Ardeal si Ungaria, vol. II, p. X.
[12] R. Roesler, Dacii si Romanii, p. 44.