luni, 24 noiembrie 2014

Partea a XI-a . Societatea romaneasca - latinitate occidentala si influenta orientala.



Concluzii si...prejudecati

Complexul acut al rusinii fata de tara ta este un demon care salasluieste in adancul sufletului si care agreseaza linistea si ratiunea unui om. Fragilitatea rationala intervine atunci cand un individ se asociaza cu elementele defaimatoare pe care le considera capabile sa dezintegreze un sistem in care a crezut cu tarie. Toate acestea sunt percepute ca aspecte ameninţătoare, nu doar asupra societăţii, dar, cel mai important, asupra unei memorii stravechi cu care o persoana se identifica inca din copilarie. Intotdeauna romanii s-au asemanat cu razboinicii daci si marea cultura romana. Multi am trait cu mandria unei descendente ilustre si brusc, imperialul nume de roman devine sinonim cu cersetorii si hotii.

Urcand, incet, treptele istoriei, si aruncand ochiade curioase prin cotloanele colbuite ale timpului o sa realizati ca romanii nu au format un popor foarte iubit si apreciat de vecinii sai cu pretentii hegemonice. Uitati-va la statele ce ne inconjoara si o sa remarcati ca nici unul nu ne este prieten. Nici macar Serbia, asa cum se sustinea nu demult.

Bulgaria nu va ierta niciodata Romaniei ca a pierdut o parte din teritorii dupa pacea de la Bucuresti (10 august 1913) in cel de-al doilea razboi balcanic. La aceasta se adauga si frustrarea desfiintarii statului bulgar, de catre turci, timp de o jumatate de mileniu. Putini stiu ca bulgarii nu recunosc numele de imperiul vlaho-bulgar format la sud de Dunare in secolul XII, numindu-l Al II-lea ţarat bulgar. Le este greu sa recunoasca ca initiatorii acestei entitati statale erau vlahi (romani), adica nobili prin nastere si nu migratori bulgari.

Serbia pare, la prima vedere, un vecin de nadejde, iar legatura sufleteasca cu aceasta tara se face in virtutea bataliei de la Campia Mierlei (Kosovopolje) din anul 1389 cand valahii au murit pe campul de batalie luptand de partea cneazului Lazar impotriva armatelor turcesti. La fel ca Bulgaria, Serbia si celelalte state ale slavilor sudici (iugoslavi) se dezintegreza in fata armatelor musulmane lasand romanilor nord-dunareni sa duca mai departe mostenirea Bizantului. 
In anul 1937 Serbia incheie cu Bulgaria un tratat de vesnica prietenie fara sa anunte Romania, tara cu care Serbia se gasea, pe atunci, intr-o alianta militara care avea scopul (culmea!!!!) de a stopa tendintele expansioniste ale Bulgariei in Balcani. Este ciudat ca doua tari vecine, aparent ostile, semneaza un tratat de prietenie vesnica. Tara vizata era Romania. Sarbii urmareau anexarea banatului de Timisoara iar bulgarii Dobrogea. Razboiul batea la usa iar cele doua tari simteau ca pot smulge noi pamanturi de la vecinul care cu mai putin de 100 de ani in urma isi jertfise ostenii pe pamanturile din sudul Dunarii pentru a a-i alunga pe turci. Un alt moment de cotitura dintre Serbia si Romania a fost in anul 1939 cand primii renunta la pactul militar (Mica Antanta), motivand desfiintarea Cehoslovaciei, parte a aliantei. Aceasta uniune militara avea drept scop contracararea Ungariei care isi dorea recuperarea teritoriilor pierdute dupa primul razboi mondial. Romania ramane complet izolata pe cand Serbia isi crease un puternic sistem de aliante cu vecinii sai. Mai mult decat ciudat este faptul ca Serbia incheiase tratate cu toti vecinii ostili Romaniei, in timp ce, inca, se afla in alianta cu Romania impotriva acestora. Evenimentele istorice care leaga, nefericit, Serbia de Romania vor continua chiar si in timpul comunistilor Tito si Ceausescu. Judecati singuri cat de prietenoasa a fost Serbia.

Urmatorul vecin: Ungaria. Aceasta tara are, totusi, marele merit ca niciodata nu si-a ascuns ura fata de vecinii sai. Intotdeauna a jucat pe fata iar Romania, Serbia, Cehia, Slovacia au stiut la ce sa se astepte din partea ei. Ungaria, prin reprezentantii sai, a fost atat de directa in a-si manifesta dispretul fata de Romania nu datorita vreunei atitudini pline de onorabilitate in a spune lucrurilor pe nume, ci datorita unei atitudini superioare, nejustificate dealtfel, a nobililor maghiari care considerau ca li se cuvine sa vorbeasca ca niste stapani oricui si oricand. Dualismul austro-ungar s-a desfiintat datorita acestei arogante maghiare. Austriecii, prin Casa de Habsburg, au realizat ca niciodata, cu acesti nobili, nu se poate construi ceva viabil. Lipsa oricarei forme de umanitate si intelegere intiparita la nobilii unguri au determinat marile forte ale Europei sa faramiteze Ungaria pentru ca niciodata aceasta sa nu devina un pericol pentru Europa. Poate cel mai mare neajuns pe care romanii l-au suferit din partea Ungariei,este acela ca aceasta tara a dus o politica permanenta de denigrare a romanilor inca din perioada medievala. Romanii sunt perceputi negativ si datorita bunavointei Ungariei care a dus în Europa imaginea de oameni primitivi si incapabili de a supravietui în libertate. Începînd cu Unio Trium Nationum si terminand cu anumite fundatii (culturale ?!) din zilele noastre, frustrarea Ungariei continua sa se revarse asupra poporului roman ca un adevărat potop de invective. Ca o paranteză, uzitarea termenului de rom , la nivel mondial, cu trimitere directa spre numele de roman, nu este folosit intamplator. Ungaria, prin fundatii mai mult sau mai putin culturale, a avut cel mai important rol in promovarea acestui lucru.

Daca vorbim de Rusia ca vecin (nu va amagiti ca Ucraina isi va pastra granitele actuale) am spus tot.

Concluziile pe care le putem trage din aceste scurte descrieri de bune vecinatati ar putea sa ne duca cu gandul la o stare permanenta de insecuritate la adresa Romaniei. Contextul socio-politic european si pozitia geo-strategica a adus Romania in postura de a fi in cele mai sigure momente ale existentei sale, prin integrarea in cea mai puternica alianta militara (Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord).

Vorbeam la inceputul acestui capitol de complexul acut al rusinii fata de tara ta, o maladie care are la origini drame si traume sufletesti. Defaimarea unei tari sau a unei natiuni este una din cele mai distrugatoare forte, mai puternica decat clasicele exterminari fizice. Aceasta impinge individul spre renegarea fiintei sale. Rusinea arde spiritul unui popor, indreptandu-l, inevitabil, spre prapastia identificarii cu altul.

Cioran spunea: Sa te sinucizi pentru ceea ce esti, da, dar nu pentru ca intreaga omenire te-ar putea scuipa in fata. Atunci cand cineva iti inoculeaza rusinea fata de origini ori iti altereaza gandurile convingandu-te, subliminal sau direct, ca esti altceva atunci ai devenit o fantasma, sau, mai bine spus, o fiinta cu false instincte. Acceptarea rusinii, a falsului, a renegarii, te transforma dintr-o fiinta egala cu universul, intr-un fleac oarecare.

Societatea romaneasca traieste, inca, intr-un adevarat malaxor de prejudecati, credinte stravechi, versatilitate ancestrala, lamentatii si, mai ales, cerinte retorice. Aceasta mentalitate mozaicata poarta antidotul dramelor ascunse si a visurilor mincinoase construite de fanariotii moderni pentru propriul popor. Acest lucru a fost posibil datorita noua. Noi, cei multi, suntem complicii, vinovatii, pentru ca, inca pastram in adancul sufletului agonia veacurilor trecute.

Conducatorii trebuie sa intruchipeze talentele si virtutile unui popor si nu slabiciunile lui, altfel, societatea devine maladiva si va marsalui prin istorie condusa de oameni bolnavi care uita ca revoltele populare,au la baza nevoia primordiala a omului de a se hrani (cuvantul hrana are multe conotatii).

Suntem un popor care nu va trage obloanele renuntarii peste memoria trecutului. Nu vom face asta pentru ca suntem obligati de viitorul copiilor nostri sa purtăm un razboi continuu cu intelepciunea si discernamantul. Sa credem, sa avem indoieli, sa avem prejudecati si credinte ancestrale dar niciodata cerinte retorice. Lipsa răspunsului înseamnă desconsiderare, înseamnă înăbusirea patimii si a pasiunii, adică condamnarea la rusine si uitare. Daca atatea popoare nu ne sunt prietene, atunci nu inseamna ca noi nu suntem vecini buni, ci ca ele au sezizat potentialul unui popor de a construi ceva maret.

Isus a spus: Cere si ti se va da. Bate si ti se va deschide.

 Cel mai mare serviciu pe care romanii si l-ar face lor si copiilor lor, este sa  indrazneasca sa pretinda, sa ceara si sa realizeze ca nu au nimic de demonstrat nimanui,  ci doar lor.

Periplul acestui studiu a subliniat doar cateva trasaturi ale unui popor pentru care notiunea de supravietuire a imbracat forme dintre cele mai ciudate si diverse.

Concluzia este clara: Romania nu este o tara ca oricare alta, este una speciala, deosebita. De ce ? Pentru ca este a noastra. Alta nu mai avem.

Urmeaza o noua incursiune, de 11 capitole, prin paginile (i)reale ale istoriei romanesti. Un serial in care vom incerca sa surprindem aspectele neredate, nestiute sau mai putin dezbatute de istoria romaneasca.
 
Urmeaza noul serial: TRANSILVANIA,  UN TARAM AL DISCORDIEI. Partea I - Inceputul...

sâmbătă, 8 noiembrie 2014

Partea a X-a . Societatea romaneasca - latinitate occidentala si influenta orientala.



OLTENIA AUSTRIACA – PARTEA a II-a.

Ar fi ciudat sa spunem ca o forta de ocupatie ar aduce aspecte benefice entitatii statale ocupate. In general, armatele unei mari puteri cuceritoare sunt motivate si mobilizate prin incredintarea ostenilor ca au sarcina mesianica de a raspandi in lume cultura superioara a statului lor si de a scoate popoarele ocupate din barbarie. Exemplele sunt multe si incep chiar din antichitate. 

Soldatii romani impuneau cu sabia celebra Pax Romana convinsi fiind ca gestul lor de a muri, pentru raspandirea civilizatiei, ii innobila si ii ridica deasupra tuturor. Cucerirea Daciei, de catre Traian, este unul din cele mai clare exemple. Istoria ne invata ca romanii s-au retras din Dacia datorita faptului ca provincia, nou cucerita, era un bastion prea inaintat in lumea barbara. 

Daca va uitati la drumul pe care trupele romane l-au urmat in Dacia o sa realizati ca mergea direct spre exploatarile aurifere din Muntii Apuseni. Razboiul nu avea nici o legatura cu civilizarea barbarului stat dac. Apoi s-au retras la aproape 170 de ani de la cucerire. Motivul este cat se poate de simplu si pragmatic. Romanii epuizasera resursele, iar mentinerea trupelor nu mai era profitabila. Au plecat lasand in urma un teritoriu fara administratie, fara armata, fara cea mai mica forma de organizare sociala. Analogia, dintre cucerirea romana si ocupatia austriaca in Oltenia, ar parea nereala tinand cont de timpul scurs intre cele doua evenimente.

 Daca este sa comparam administratia austriaca cu cea rusa in cele doua principate romanesti, care incepe in 1828 am gasi, de asemenea, o serie de similaritati. La inceput, atat rusii cat si austriecii au fost priviti ca eliberatori. Atat austriecii cat si rusii au emis legi care au dus cele doua principate pe drumul modernizarii si au scos tarile romane de pe orbita imperiului turcesc. Cum era de asteptat, efectul acestor fapte altruiste nu s-a lasat asteptat. Cele doua puteri guvenand intr-un dispret total, nu doar pentru romanii de rand, dar si pentru clasa politica din acea vreme[1]. Nu intamplator am adus in discutie cucerirea romana in Dacia. Comparati toate aceste evenimente istorice.

 Romanii au cucerit Dacia dupa doua razboaie sangeroase, dacii neacceptand compromisul unui stat clientelar. Au luptat cu demnitate si au pierdut. Statul a fost desfiintat, poporul dac s-a topit in viitoarea populatie daco-romana si in numeroasele popoare asiatice care au invadat teritoriul lasat, de romani, fara factori de conducere si aparare. Austriecii si rusii cuceresc tarile romane fara sa lupte efectiv cu romanii (dimpotriva), ci cu turcii. Este adevarat ca si situatiile erau diferite dar merita, totusi, cugetat la modul cum a evoluat sau involuat mentalitatea popoarelor de pe acest teritoriu. Demnitatea, vitejia, curajul si onorabilitatea i-au pierdut pe daci. Vitejia, viclenia, inteligenta dar mai ales oportunismul i-au salvat pe urmasii dacilor. 
 
Austriecii aveau convingerea ca aduc in salbaticia Olteniei cea mai moderna si democratica forma de guvernamant din acea perioada. Atat de convinsi erau de capacitatea lor de a impune, populatiei romanesti, rigurozitatea germana incat nu au luat in calcul, aproape, nici un factor de risc. 

In dorinta lor de a controla cat mai bine zona rurala si de a da o lovitura cetelor de haiduci, Administratia hotaraste ca toate satele risipite pe vai si prin paduri sa fie distruse[2], iar populatia sa fie mutata la drum[3]. Efectul acestei legi este, dupa cum v-ati asteptat, invers la ce se preconizase (intentia si finalitatea sunt doua aspecte total diferite). Tot mai multi tarani fug de pe mosii si din sate. Haiducii incep sa controleze tinuturi tot mai mari. Nimeni nu mai este in siguranta in Oltenia. Detasamentele austriece cad, tot mai des, in ambuscadele intinse de proscrisii Olteniei. Martologii (osteni insarcinati cu paza granitelor) sunt decimati zilnic. Expresia de martalog (mare si cu putina minte) vine, probabil, din timpul dominatiei austriece, cand ostenii germani erau ucisi de talhari. 

Incaierarile tot mai dese dintre haiduci si trupele regulate de ocupatie ii transforma pe primii din cete dezorganizate in adevarate detasamente de lupta bine conduse. Capii haiducilor se vor transforma din talhari in adevarati ofiteri, iar subalternii lor in razboinici bine instruiti. In cativa ani talharii olteni nu mai erau doar taranii fugiti de pe mosii, ci osteni care manuiau armele la fel de bine ca un mercenar german. Statutul de razboinici le prinde bine haiducilor pentru ca tot mai multi trec Oltul, haituiti de imperiali, si se inroleaza in armata rusa. O mare parte din ei se intorc si incep o alta serie de talharii, de data aceasta in virtutea experientei capatate in razboaiele Rusiei. 

Pentru a realiza cat mai bine amploarea pe care o ia haiducia in Oltenia austriaca, trebuie mentionat faptul ca cetele de talhari olteni trec muntii incepand sa terorizeze localitatile din Transilvania. Cei ce faceau legea in Oltenia, sfidandu-i pe imperiali, devin adevarate legende. Cei mai cunoscuti talhari au fost: Neagu Papura si Pavel Lotru. 

Crimele infaptuite de cei doi se intind de la gurile de varsare ale Oltului pana pe versantii Sibiului. Erau semnalati in acelasi timp, cand la Craiova, cand la Sibiu. Cea mai grea lovitura pe care talharii olteni o dau administratiei austriece a fost una de natura sa zguduie din temelii finantele imperiului habsburgic si sa dea nastere primului mare val de inflatie a monedei austriece. Mai multe cete de haiduci conduse, se pare, de cei doi celebri talhari, jefuiesc caravanele care, deja stransesera birurile din teritoriile ocupate de austrieci (Serbia, Croatia, Bosnia etc.) si care soseau in Oltenia sa colecteze taxele. Era vorba de multe sute de kg de aur in monede. Un adevarat convoi de carute, bine aparat, cade prada haiducilor olteni. Acest jaf, fara precedent in istoria imperialilor, creaza adevarate unde seismice in toate structurile imperiului. Asa ceva era de necrezut sa se intample pe teritoriul stapanit de ei. 

Austriecii sunt disperati sa gaseasca solutii care sa impiedice destabilizarea totala a provinciei. Disperarea lor ii face sa ia decizii pe masura. Angajeaza fosti haiduci pocaiti care sa-i prinda pe fostii lor tovarasi. Aceasta masura, ca si celelalte, esueaza lamentabil. Talharii, transformati in politisti, ridica simbrii uriase de la imperiali fara sa prinda, in cei cativa ani cat au fost slujbasi, nici macar un singur haiduc. Satui de atatea esecuri imperialii trec la represalii majore. Incep executii in masa. Taranii care sunt prinsi in afara satelor sunt considerati fugari si impuscati pe loc[4]. In scurt timp, marginile drumurilor sunt intesate cu spanzuratori in care atarnau cadavrele celor care refuzasera sa dea informatii despre talhari. Oltenia se transforma intr-un tinut al mortii, izul cadavrelor in putrefactie era peste tot. Haiducii raspund cu o cruzime fara seaman omorand si incendiind tot ce era austriac. Nimeni nu mai avea incredere in nimeni. Austriecii incep sa aduca trupe pentru restabilirea ordinii si cheama la Craiova cele 24 de mari familii de boieri pe care le scutisera de a plati impozit si care aveau sarcina sa previna fuga taranilor. Surpriza este uriasa pentru austrieci. Marile familii boieresti nu raspund apelului pentru ca isi parasisera conacele si se retrasesera in munti[5] inconjurati de trupe de arnauti albanezi, care sa-i apere de haiduci. 

Unul din ultimele documente emise de administratia austriaca, extras din arhivele Sibiului si adresat marilor boieri, este mai mult decat explicit:

...fiindcă dumneata fara nici o pricina te-ai radicat cu toata casa domniei tale de ai fugit la munte, din care fuga a dumneavoastra, boiarilor de tara, s-au spaimantat tara de s-au spart cu totul de am ramas numai noi Administratia, aici singuri...[6]

La prezenta tot mai numeroasa a trupelor austriece se adauga si zvonurile ca turcii si tatarii vor intra in Oltenia. Panica se instaureaza, iar ce mai ramasese din populatie fuge in munti. Astfel, la sfarsitul lunii octombrie 1737, in Craiova, se mai auzeau doar ciorile croncanind de foame. Vechea resedinta a atotputernicilor bani[7] devenise un oras pustiu in mijlocul unei tari a nimanui. Oltenia devenise un tinut depopulat care tinea cont doar de o singura lege, cea a lui Neagu Papura. Tara lui Papura-Voda nu mai voia sa auda de austrieci si de boieri. Boierii care nu se inconjurasera de adevarate armate de arnauti fug in Transilvania, alaturi de capii Biserici. 

Trupele austriece sunt dislocate de pe alte fronturi si sunt detasate in Mica Valahie pentru restabilirea ordinii. Oltenia devine, dintr-un teritoriu care incepuse sa culeaga roadele reformelor burgheze, un camp de lupta. Totul se prabuseste in jurul austriecilor, trebuiau sa cucereasca din nou Oltenia, de data aceasta de la olteni si nu de la turci. Armata  imperiala aduce sub control campia Dunarii si ia pozitii in munti[8] incercand cu disperare sa nu piarda valea Oltului care facea legatura cu Transilvania. Concomintent cu miscarile de trupe austriece si haosul creat de haiduci, in Oltenia patrund primele armate reunite, otomane si romanesti. Intrarea surprinzatoare a turcilor in Oltenia a fost posibila datorita marilor familii boieresti care fac act de supunere[9] domnului fanariot din Muntenia si isi tin trupele de arnauti pe loc lasand armata otomana sa treaca nestingherita Oltul. Era vorba de inalti prelati si unele familii pe care austriecii le favorizasera prin scutirea de taxe.

In conditiile intrarii turcilor in tara, episcopul Clement face un apel catre oltenii din tinutul muntelui[10] sa se supuna armatelor turcesti, iar cateva luni mai tarziu, cand nu mai era sigur de victoria otomanilor, sa faca exact invers.
Austriecii raspund destul de slab atacurilor turcesti si in cele din urma considera ca Oltenia nu merita atatea eforturi financiare si umane. Dupa 20 de ani de stapanire, austriecii se retrag peste Dunare, lasand Oltenia prada unui grav vid de putere in care singura voce care se auzea era cea a haiducilor.  

Trecerea acesteia in componenta Tarii Romanesti nu a fost deloc de natura sa aduca linistea in provincia care apartinea Valahiei doar pe hartie. Fanariotii nu mai aveau nicio autoritate dincolo de Olt. Talharii olteni incep lupta cu armatele otomane trimise sa restabileasca ordinea. Incepe o alta perioada neagra de sange si moarte. Haiducia scapa din chingile Olteniei si se intinde ca o plaga in toata Tara Romaneasca, dar fara sa ia mare amploare. Normalitatea in acest mic colt de lume se va instaura foarte greu, dupa aproape o jumatate de veac de la plecarea austriecilor. Cel mai important este ca din cetele de talhari olteni s-a  ridicat o noua generatie de lideri militari care vor fi in prim-planul revolutiilor romanesti de mai tarziu. 

O generatie care va schimba cursul istoriei Romaniei. Ii amintim doar pe Tudor Vladimirescu, Gheorghe Magheru sau Popa Sapca. Miscarea militara, care ii va rasturna de la putere pe fanarioti, in anul 1821, va pleca din Oltenia. Nucleul dur al armatei Domnului Tudor era format din vechii proscrisi care speriasera Viena si fusesera caliti in armata Rusiei. Cum va imaginati, oare, ca Tudor Vladimirescu reuseste sa schimbe guvernul de la Bucuresti, aparat de trupe turcesti, cu doar 3 000 de panduri ? 

Oltenia a fost teritoriul romanesc capabil sa imprime, prin teroare, oligarhiei, promovarea legilor care favorizau libertatile claselor asuprite. Fanariotii i-au copiat mult pe austrieci in aplicarea reformelor si s-au ferit ca de foc sa faca aceleasi greseli. Reactia oamenilor liberi la legarea de glie a fost in masura sa-l convinga pe domnitorul Constantin Mavrocordat sa dea o serie de Asezaminte legislative printre care si desfiintarea serbiei. Acest domnitor – unul din cei mai luminati ai perioadei fanariote – a tras invatamintele necesare din precedentul creat de olteni si a inceput un amplu proces de limitare a puterii boieresti. Acesta a incercat sa niveleze varful societatii romanesti pentru a permite si altor clase sociale sa iasa din umbra marilor boieri. Nivelarea boierilor initiata de C. Mavrocordat a fost inspirata din greseala fatala facuta de austrieci in Oltenia, adica excluderea taranimii de la orice fel de privilegii si acordarea increderii marilor familii boieresti. 

In alta ordine de idei, austriecii au dat tarilor romane exemplul unei altfel de organizari structurale a statului. A fost adus in actualitate functionarul modern, remunerat, in detrimentul dregatorului feudal, neplatit, dar cu dreptul de a-si insusi plata de la tarani, prin biruri aleatorii. Fanariotii greci s-au dovedit mai inteligenti si vicleni decat inflexibilii germani. 

Dragomanii au realizat ca este o mare diferenta intre scopul urmarit prin aplicarea unei legi si finalitatea acesteia. 

Dupa cucerirea independentei, turcii nu vor mai fi inamicul public numarul unu pentru romani, vor lasa aceasta onoare rusilor.

Revolutiile conduse de fostii capitani de haiduci au sfarsit infrante, dar au aratat romanilor de rand ca nu sunt cu nimic mai prejos decat alte natiuni europene si ca viata nu merita traita in umilinta. 
 
Talharii Olteniei, haituiti de austrieci,  fanarioti cat si de domniile pamantene si deveniti, intre timp, luptatori redutabili, au ingrosat randurile armatei ruse. Oltenia, pentru ei, devenise un teritoriu interzis.

Astfel, colericii olteni, au fost pionierii unei noi lumi care se arata la orizontul istoriei sud-est europene. Acesti oameni au sfidat logica evenimentelor fiind primii dintre natiunile asuprite din Balcani care s-au ridicat impotriva dominatiei straine. 

Marele si mandrul imperiu intemeiat de Casa de Habsburg nu a invatat nimic din pierderea Olteniei. Orgoliul de natiune germana, care dispretuia popoarele asuprite, va duce la prima mare conflagratie mondiala in care vor pieri peste 25 de milioane de oameni. Trufia de a te crede asemenea lui Dumnezeu, croind destinele popoarelor,  are un pret greu. Mai devreme sau mai tarziu plata va veni.

Puterea, drogul suprem al omenirii, a apartinut, pentru aproape un secol, unor oameni de rand, unor oameni care si-au sfidat destinele triste si dupa aproape 2000 de ani au ridicat sabia demnitatii dace. Ei sunt haiducii Olteniei, vichingii Balcanilor. Balcanii, un mic colt de lume sfasiat de marile animale de prada ale istoriei si macinat, inca, de orgolii greu de imaginat.

 Urmeaza ultimul capitolul de.....Concluzii si.... prejudecati





[1] Nicolae Iorga, Istoria Românilor prin călători, vol. III, editia a II-a adaugita, Bucuresti, 1929, p. 187. Saint Marc Girardin, profesor francez, calator prin  tarile romane, povesteste cum rusii i-au injugat la carute pe boierii romani pentru ca nu facusera rost de suficienti boi de tractiune.
[2] Serban Papacostea, Oltenia sub stapanire austriaca, p. 43  si Arhivele Statului Sibiu, ….si casele lor unde sad acum departat sa le strice toate si sa nu mai fie de nici o treaba..
[3] Acelasi lucru va fi impus si de rusi prin Regulamentul Organic.
[4] Arhivele Statului Sibiu, Documente.
[5] Ibidem.
[6] Serban Papacostea, op.cit. p. 307.
[7] Banul de Craiova era cea mai importanta dregatorie in Muntenia dupa domnitorul tarii. Bania a fost desfiintata de austrieci in anul 1726.
[8] Constantin Giurescu, Materiale, vol. III, p. 285.
[9] Boierilor olteni li se promisese ca isi vor recupera toate averile din dreapta Oltului, pierdute odata cu anexarea Olteniei, daca jurau supunere stapanirii otomanesti. Niicolae Iorga, Studii si documente, XVI, p. 4-6 precum si in C.Giurescu, Material, III, p. 285.
[10] C. Giurescu, Materiale,III, p. 318.

luni, 3 noiembrie 2014

Partea a IX-a . Societatea romaneasca - latinitate occidentala si influenta orientala.


Partea a IX-a . Societatea romaneasca - latinitate occidentala si influenta orientala.

Cap. IX: OLTENIA AUSTRIACA SAU TARA LUI…NEAGU PAPURA  (PAPURA VODA).

Anexarea Olteniei, de catre austrieci, a semnat o pagina de aprigi controverse intre mentalitati total diferite. Odata instalati in Mica Valahie, noii cuceritori aduc in provincia romaneasca, de la marginea imperiului lor, conceptii diferite despre ce insemna raportul dintre stat si institutiile acestuia. Rezultatul a fost ca dupa aproape 20 de ani de autoritate, austriecii s-au recunoscut invinsi si au parasit Oltenia cu cativa ani inainte ca pacea de la Belgrad sa prevada acest lucru. 

De la bun inceput trebuie subliniat ca austriecii aveau interese majore in Oltenia si nu isi foloseau resursele pentru modernizarea teritoriului daca acest lucru nu le aducea un profit. Conflictul dintre marea aristocratie olteana si administratia imperiala a inceput imediat ce ansamblul teritorial oltenesc a trecut sub autoritatea Casei de Habsburg (21 iulie 1718). Boierimea sprijinise, cu multe eforturi financiare, armata austriaca in timpul conflictelor sale cu imperiul otoman, tocmai in ideea de a se elibera de dominatia otomana si, evident, de a impune in Oltenia o forma proprie de guvernamant.

Un vechi proverb spune ca socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ pentru ca formula politica de guvernare propusa de boieri nici macar nu a fost luata in discutie de imperiali. Astfel, statutul boieresc, de autoritate netegaduita, vechi de secole, dispare doar in cativa ani provocand convulsii majore in societatea romaneasca de dincolo de Olt.

Pe langa faptul ca Viena investise mari resurse in Oltenia, teritoriul din dreapta Oltului a sfarsit, dupa retragerea habsburgilor, in haos. Nici chiar revenirea acesteia sub autoritatea Bucurestiului nu a limpezit apele. Starea generala de confuzie a fost posibila, in primul rand, datorita puternicelor rezonante feudale care razbateau din codrii intunecati ai Olteniei in contradictie evidenta cu normele stricte pe care austriecii au incercat sa le impuna. Odata instalati in provincie, noua putere anuleaza orice forma de autonomie Olteniei, dezicandu-se de toate promisiunile anterioare facute marilor boieri, si au inceput un amplu program statistic de numarare exacta a satelor, oraselor si, implicit, a populatiei. 

A fost pentru prima data in istoria Munteniei cand se facea un recensamant al oamenilor si animalelor. Toate acestea pentru unicul scop de a se face o impozitare cat mai corecta si bine distribuita. Lucru ce a nemultumit profund boierimea olteana care se vedea lipsita de munca gratuita a taranilor. Acest proiect a inclus si subordonarea bisericii, aspect ce a incordat la maxim raporturile dintre aceasta institutie si autoritatea imperiala. Austriecii au inceput sa verifice gestiunea si monitorizarea directa a intinselor domenii monahale si sa instituie, efectiv, un control strict asupra activitatilor economice – nu de neglijat – pe care Biserica le desfasura. 

Instituirea acestui control s-a datorat gravelor neoranduieli sesizate de fiscul austriac in functionarea acestei institutii. Erau grave doar din punctual de vedere al rigurosilor ocupanti nu si din cel al Bisericii care nu obisnuia sa plateasca taxe sau impozite. Sunt sigur ca va imaginati revolta preotilor si calugarilor, obligati, de acum, sa dea din banii lor si statului. Este evident ca initiativele germanilor s-au izbit de refuzul boierilor si prelatiilor in a pune in aplicare noile prevederi care ii dezavantajau. Doar ca austriecii nu se jucau cu aplicarea legilor si au inceput aspre masuri coercitive impotriva boierimii prin epurarea dregatorilor romani care, uitau sa le aplice, si inlocuirea lor cu functionari austrieci. Astfel, in cativa ani nu mai era nici un roman in sistemul administrativ de la Craiova. 

Trecerea de la dregatorul feudal la functionarul modern a fost de natura sa zguduie din temelii toate vechile oranduieli. Boierii se vad acum in situatia ingrata de a fi la bunul plac al admistratiei austriece rigide si, care, nu aveau nici un motiv sa tina cont de vechile cutume oltenesti. 

Memoriul initiat de boieri, la inceputul stapanirii austriece, si trimis imparatului Carol al VI-lea[1], prevedea, printe altele, autonomia Olteniei si domn pamantean. Boierii olteni, intr-o aroganta desavarsita, crezand, probabil, ca austriecii sunt taranii de pe mosiile lor sau demnitari turci coruptibili, in documentul trimis de ei la Viena, fac numeroase sugestii de conducere a regiunii, in functie de interesele lor. Memoriul fusese adresat curtii imperiale mai mult ca o instiintare despre ce aveau sa faca ei in Oltenia si tratand autoritatea imparatului doar ca o suzeranitate formala. In consecinta, curtea imperiala, contesta si refuza aproape toate prevederile memoriului si pune Oltenia sub autoritatea nemijlocita a unui Consiliu de război cu sediul la Sibiu al carui comandant militar este numit Director Suprem[2]

Nu este greu de realizat ca din acest moment izbucneste un aprig conflict intre boierimea, care-si vedea amenintate vechile privilegii si administratia austriaca care punea noul stat sub controlul direct al Vienei prin trecerea tuturor resurselor si veniturilor sub control imperial. Antagonismul, dintre cele doua asa-zise programe de guvernare, a dus la convulsii sociale care pe parcursul anilor se vor transforma in conflicte deosebit de violente. Entuziasmul boierilor la sosirea austriecilor in dreapta Oltului se stinge repede pe ambele maluri. Ce credeau, oare, boierii olteni, dand stapanirea turca pentru cea austriaca, ca se vor transforma in altceva decat niste supusi umili ?

Lupta dintre boierime si Administratie ia forme balcanice, prima incepand sa trateze, in ascuns, cu domnii fanarioti din Muntenia, trecerea teritoriului din dreapta Oltului sub suzeranitate otomana. Acum, dupa un vechi obicei statornicit, complexul lui Voda[3], rezolvarea venea de la domnitorul Munteniei care era obligat sa aduca salvarea boierilor din fata fiscului german. Oricat de burgheze si moderne pareau aceste masuri fiscale, agrare, economice etc, toate, dar absolut toate veneau in conflict cu interesele marii  boierimi. Astfel incepe o ampla miscare boiereasca subversiva, de subminare, a tot ce venea din partea Administratiei.

Un exemplu concludent este programul demografic initiat de austrieci in Oltenia. Odata cu anexarea zonei, acestia au pus la punct cel mai amplu proces de populare a teritoriului din dreapta Oltului elaborand un foarte modern program de imigratie. Taranii si mestesugarii care se asezau in teritoriul austriac erau scutiti, conform legislatiei, de taxe si impozite pe o anumita perioada de timp. Acest lucru contravenea grav intereselor boierilor care nu mai putea exploata patura taraneasca dupa cum pofteau. Asa ca au inceput sa-i ascunda pe tarani pe mosiile lor, adica nu-i declarau fiscului si, implicit, nu plateau impozit.

 Austriecii observa ca, statistic, mii de oameni veneau in Oltenia, dar populatia numarata de boierii, pe ale carei mosii se asezase, era mai putina ca la inceputul programului de imigratie. Austriecii elaboreaza un alt set de legi in care stipulau ca boierii care tainuiau pe mosiile lor tarani si sate aveau sa suporte rigorile legii imperiale[4]. Administratia austriaca incepe, iarasi, numararea exacta a populatiei din Oltenia, prin investirea unor mari resurse, financiare si umane. 

Nu este greu de imaginat ca boierimea a gasit solutii pasnice si legale la situatia nou aparuta. Astfel, ii forteaza pe tarani sa se mute dintr-un sat intr-altul, lucru perfect legal, in timpul recensamantului. Dupa ce recenzorii terminau de numarat, acestia se mutau la loc si, astfel, nu existau in acte. Austriecii ajung la capatul rabdarii cu vesnicele numarari si dau una din cele mai contestate legi – legarea de glie

Taranii liberi se vad dintr-odata striviti de cele doua protectii (boieresti si administratia austriaca) si incep sa fuga masiv de pe mosii. Fuga capata conotatii apocaliptice, sate intregi parasindu-si vetrele si stabilindu-se in munti sau in codrii nemarginiti. Incepe ceea ce in istorie este consemnat sub numele de Perioada haiducilor. Amploarea talharilor cunoaste cote paroxistice, nu doar prin paduri, ci chiar in orasul resedinta al Directorului Suprem austriac, Craiova. 

Bandele de talhari devin omniprezente, crimele sunt stiri zilnice, osteni din armata imperiala  sunt rapiti si ucisi. Situatia pare a scapa de sub control. Austriecii nu renunta si incep o contraofensiva impotriva cetelor de talhari care terorizau Oltenia. Administratia imperiala vedea cum reformele din teritoriu incepeau sa dea roade. Legarea de glie a taranilor dusese la stabilirea unui numar, oarecum, clar al oamenilor. Fiscul incepea sa colecteze cu eficienta. Populatia crescuse exponential.  

Problema care aparuse erau haiducii care, de la zi la zi, deveneau mai mulți, mai indrazneti si sfidau pe fata autoritatea austriaca. Populatia nu stia nimic, nu auzise nimic. Nici chiar sub tortura taranii nu suflau o vorba despre haiduci. Legea tacerii cuprinsese Oltenia iar austriecii alergau, in van, dupa himere. Talharii nu erau nicaieri. Nici macar unul nu putea fi prins. Tot esafodajul financiar, economic si social, construit cu migala si cu multi bani, de austrieci era acum subminat nu doar de boieri dar si de noua forta anarhica creata prin prezenta numeroasa a talharilor. 

Austriecii incearca, in aceste conditii, sa ii atraga pe boieri de partea lor si stabilesc prin lege mai multe clase boieresti care erau scutite de taxe. Aceasta prevedere legislativa are un efect naucitor asupra administratiei austriece pentru ca boierii profita de anumite lacune si incep un adevarat iures evazionist. Se revine asupra legii si se stabilesc, clar, numele famiilor care aveau dreptul de a nu plati impozit. 

In schimbul acestor avantaje, austriecii cer marilor familii boieresti, favorizate de scutirea de taxe, sa-i urmareasca indeaproape pe taranii de pe mosiile lor[5]. Scopul urmaririi taranilor era, pe de o parte, de a fi supusi impozitarii si, pe de alta parte, sa nu ingroase cetele de haiduci. Boierii nu aveau nici un interes in supravegherea taranilor atata timp cat nu se puteau folosi gratuit de forta de munca. Asa ca ori stramuta taranii, ca si mai inainte, dintr-un sat in altul, ori pur simplu nu le pasa de cei recenzati care trebuiau sa plateasca fiscului austriac. Administratia revoltata de aceste incalcari flagrante ale prevederilor stabilite ii trage la raspundere pe boieri. Ca de fiecare data acestia arunca intreaga vina asupra traranilor sustinand ca ei nu sunt obisnuiti sa-si cladeasca case statornice si sa stea in acelasi loc tot timpul[6] si din acest motiv sunt, practic, imposibil de urmarit.

Am observat, in unele studii, mai mult sau mai putin istorice, ca esecul austriecilor in Oltenia este privit ca un mare pas inapoi al societatii romanesti. Ca aceasta ocupatie straina ar fi dat sansa Romaniei de a fi cu adevarat ancorata in spatiul vest-european.

Pe de alta parte ne mandrim ca austriecii nu au fost capabili sa supuna Oltenia si, in cele din urma, s-au predat in fata vajnicilor romani.

Personal, consider ca aceasta perioada ar trebui privita cu multa prudenta si echilibru.

Adevarul este undeva pe la mijloc...si o sa-l sezizati in partea a II-a.

Urmeaza: OLTENIA AUSTRIACA – PARTEA a II-a.









[1] C.V. Obedeanu, Hrisov de la vel banul Gh. Cantacuzino, in Arhivele Olteniei, III, 1924, p. 142.
[2] Titulatura exacta: Principatus Valachiae Cisalatunae supremus director.
[3] http://dorubarbu.blogspot.ro/2009/12/complexul-lui-voda.html
[4] Serban Papacostea, Oltenia sub stapanire austriaca,Bucuresti, 1971, pp.33-44.
[5] Cea mai mare parte a satelor se gaseau pe mosiile boieresti si manastiresti. Acesta era principalul motiv pentru care austriecii aveau nevoie de cele 24 de mari familii boieresti din Oltenia.
[6] Constantin Giurescu, Materiale, vol. II, p. 289.